Citatul zilei – 12 martie 2017: Anihilare – Jeff Vandermeer

Am găsit turnul, cum spuneam, într-un loc în care pădurea se inunda și se transforma apoi într-o mlaștină sărată. Asta s-a întâmplat în a patra zi după ce am ajuns la tabăra principală, timp în care am izbutit, cât de cât, să ne orientăm în teren. Nu ne așteptam să găsim nimic acolo, asta dacă era să ne luăm după hărțile aduse cu noi ori după documentele ude și mânjite cu rășină de pin lăsate în urmă de predecesorii noștri. Dar era acolo, înconjurat de o centură de vegetație, pe jumătate astupat de mușchiul ce atârna la stânga cărării: un bloc circular făcut dintr-un soi de piatră cenușie, ce părea o combinație de ciment și cochilii de scoici mărunțite. Blocul ăsta circular avea un diametru de aproximativ doi metri și era înălțat de la sol cam douăzeci de centimetri. Nu apărea pe el nimic lipit sau scris, care să-i dezvăluie în vreun fel scopul sau să arate identitatea constructorilor. Spre nord, o deschidere paralelipipedică în suprafața blocului de piatră scotea la iveală trepte, coborând în spirală către întunericul de dedesubt. Intrarea era mascată de pânze trainice, țesute de păianjeni aurii, și de rămășițe aduse de furtuni, însă de dedesubt se simțea urcând un curent rece.

La început, doar eu am văzut că era vorba despre un turn. Nu știu de ce mi-a venit în minte cuvântul turn, dat fiind că edificiul era săpat în pământ. Puteam la fel de bine să-l consider un buncăr sau o clădire subterană. Și totuși, de îndată ce am văzut treptele, mi-am amintit de farul de pe coastă și-am avut o viziune a celor din expediția de dinainte dispărând unul câte unul și, cândva după aceea, pământul mișcându-se într-un fel uniform, ca după un plan, lăsând farul unde era dintotdeauna, dar deplasându-i partea subterană către interiorul țărmului. Am văzut toate astea cu detalii multe, amănunțite și, dacă stau să mă gândesc, cred că îl pot numi primul gând irațional pe care l-am avut după ce ne-am atins destinația.

 – Asta nu se poate, a zis topografa holbându-se la hărțile ei.

Umbra deasă a după-amiezii târzii o înveșmânta în întuneric răcoros și conferea vorbelor sale un ton mai imperativ decât ar fi avut în mod normal. Soarele ne transmitea că, în curând, urma să avem nevoie de lanterne pentru a interoga imposibilul, deși eu, una, aș fi fost cât se poate de mulțumită să fac asta pe întuneric.

 – Și totuși uite-l aici, am zis. Dacă nu cumva avem o halucinație în grup.

 –  Modelul arhitectonic e greu de identificat, a zis antropologa. Materialele sunt ambigue, indicând o origine locală, dar nu neapărat construirea de către localnici. Dacă nu intrăm, n-avem cum să știm dacă este primitiv, modern sau ceva intermediar. Și nici nu-s sigură că aș vrea să ghicesc cam cât e de vechi.

N-aveam cum să ne informăm superiorii despre descoperire. Una dintre regulile expedițiilor în Aria X era să nu încercăm niciun contact cu exteriorul, de teama vreunei contaminări irevocabile. Nici nu luaserăm cu noi prea multe obiecte care să reflecte nivelul nostru tehnologic actual. Nu aveam telefoane mobile sau stații prin satelit, computere, camere de luat vederi și nici instrumente de măsură complexe, cu excepția bizarelor cutiuțe negre care ne atârnau la brâu. Aparatele noastre de fotografiat necesitau o cameră obscură improvizată. Absența telefoanelor mobile făcea ca lumea reală să le pară celorlalte extrem de îndepărtată, însă eu preferasem dintotdeauna să trăiesc fără ele. Ca arme, aveam cuțite, un container încuiat ce conținea niște pistoale străvechi și o singură pușcă de asalt, cea din urmă fiind o concesie făcută fără tragere de inimă, standardelor de securitate actuale.

Se aștepta de la noi să ținem o înregistrare, precum asta, într-un jurnal: ușor, dar aproape indestructibil, cu hârtie rezistentă la apă, copertă alb-negru, flexibilă, dungi albastre orizontale pentru scris și cu marginea însemnată cu o linie roșie în stânga. Jurnalele aveau să revină odată cu noi sau să fie recuperate de următoarea expediție. Ni se ceruse să dezvoltăm pe cât posibil contextul, astfel ca orice ignorant într-ale Ariei X să ne înțeleagă relatările. Ni se ordonase totodată să nu ne arătăm unele altora cele scrise în jurnal. Prea multe informații împărtășite ne puteau distorsiona observațiile, credeau superiorii noștri. Însă știam din experiență cât de lipsită de speranță era această tentativă de a ne alunga subiectivitatea. Nimic din ce trăia și respira nu era pe deplin obiectiv – chiar și în vid, chiar dacă n-ar fi avut în minte decât o mistuitoare pasiune pentru adevăr.

 – Mă încântă descoperirea asta, s-a băgat psihologa, înainte să fi discutat prea mult despre turn. Pe voi nu?

Nu ne mai pusese înainte întrebarea asta. Pe parcursul antrenamentelor avusese mai degrabă tendința să ne întrebe lucruri de genul: „Cât de calmă crezi că ai fi în caz de urgență?” Mi se păruse atunci că-i ca o actriță proastă ce joacă un rol. Asta ieșea acum și mai bine în evidență, de parcă faptul de a fi conducătoarea noastră o făcea cumva să se simtă agitată.

 – E cu siguranță încântător… și neașteptat, am zis încercând să nu am un ton ironic și eșuând puțin în acest sens.

Am simțit, surprinsă, o stare de neliniște care sporea, mai ales fiindcă în imaginație, în vise, descoperirea asta s-ar fi numărat printre cele mai banale. În capul meu, înainte să trecem frontiera, văzusem atâtea: metropole întinse, animale bizare și, odată, bolnavă fiind, un monstru enorm care se ridicase din valuri și se năpustise spre tabăra noastră.

Topografa, între timp, ridicase din umeri doar, fără să răspundă la întrebarea psihologei. Antropologa a dat din cap, ca și cum ar fi fost de acord cu mine. Intrarea în turn, ce cobora în adâncuri, emana un fel de prezență, ca o suprafață neatinsă ce ne permitea să scriem pe ea o sumedenie de lucruri. Prezența se manifesta precum o febră slabă, care ne cuprinsese pe toate.

V-aș spune numele celorlalte trei, dacă ar conta, însă doar topografa avea să reziste mai mult de o zi sau două. Și, în afară de asta, fuseserăm de la bun început descurajate puternic să folosim nume: trebuia să ne concentrăm asupra scopului nostru și „orice chestiune personală trebuia lăsată în urmă”. Numele țineau de locul de unde veneam, și nu de timpul nostru petrecut, cufundate în Aria X.


Cartea Anihilare poate fi achiziționată de la: