Citatul zilei – 4 decembrie 2016: Frumoșii învinși – Leonard Cohen

„F. vorbea foarte mult despre indieni şi o făcea într-un mod enervant de superficial. Din cîte ştiu, nu avea nici un fel de pregătire în domeniu, în afară de o cunoaştere dispreţuitoare şi vagă a cărţilor mele, exploatarea sexuală a celor patru adolescente A…e şi faptul că văzuse aproximativ o mie de westernuri hollywoodiene. Îi compara pe indieni cu grecii antici, sugerînd că ar avea similitudini de caracter şi că ar împărtăşi convingerea comună că fiecare talent trebuie să se pună în lumină în luptă, pasiunea pentru lupta corp la corp, incapacitatea funciară de a fi uniţi pentru o perioadă oarecare de timp, dăruirea absolută faţă de ideea de competiţie şi faţă de virtutea ambiţiei. Nici una dintre adolescentele A…ilor nu a ajuns la orgasm, ceea ce, zicea el, caracteriza probabil pesimismul sexual al întregului trib, trăgînd concluzia că toate celelalte indience aveau orgasm. Nu l-am putut contrazice. Este adevărat că A…ii păreau să prezinte negativul perfect al imaginii indienilor. Eram puţin gelos pe el pentru această deducţie. Cunoştinţele sale asupra Greciei antice se bazau în întregime pe un poem de Edgar Allan Poe, cîteva contacte homosexuale cu diverşi proprietari de restaurante (mînca gratis la aproape toate bufetele din oraş) şi o reproducere din ghips a Acropolei, pe care, dintr-un motiv oarecare, o dăduse cu ojă roşie. Voise să folosească ojă transparentă ca strat protector, dar la magazin cedase dispoziţiei sale flamboaiante cînd se văzuse în faţa armatei de eşantioane colorate, aliniate pe fortificaţiile de carton precum poliţia canadiană călare. Alesese o culoare numită Dorinţă tibetană, nume care l-a amuzat, deoarece, susţinea el, era o contradicţie în termeni. Şi-a petrecut toată noaptea vopsind modelul de ghips. Am stat lîngă el în timp ce lucra. Fredona fragmente din The Great Pretender, un cîntec ce avea să revoluţioneze muzica vremurilor noastre. Nu-mi puteam dezlipi ochii de pe mica pensulă pe care o mînuia atît de fericit. Trecerea de la alb la roşu vîscos, coloană după coloană, o transfuzie de sînge în degetele decrepite şi sfărîmicioase ale micului monument. F. zicînd: Îmi port inima ca pe o coroană. Şi astfel dispărură metopele, triglifele şi alte astfel de denumiri încîlcite semnificînd puritatea, iar templul palid şi altarul distrus dispărură sub luciul stacojiu. F. îmi spuse: Poftim, prietene, termină tu cariatidele. Am luat pensula, simţindu-mă un fel de Cliton după Temistocles. F. cînta: Ohohohoho, sînt marele pretendent şi-s astfel creat să pretind ne-ncetat şi aşa mai departe – un cîntec bătător la ochi în condiţiile date, dar nu nepotrivit. F. spunea adesea: Să nu treci niciodată cu vederea evidenţele. Cît eram de fericiţi! De ce mi-aş reţine această exclamaţie? Nu mai fusesem atît de fericit dinainte de pubertate. Cît de aproape am fost, ceva mai devreme în acest paragraf, să trădez acea noapte fericită! Nu, nu voi face asta! După ce am acoperit fiecare centimetru pătrat al acelui os de ghips, F. l-a aşezat pe o masă de jucat cărţi, în faţa ferestrei. Soarele tocmai răsărea de după acoperişul ca un ferăstrău al fabricii de alături. Fereastra era trandafirie, iar opera noastră încă neuscată complet strălucea ca un rubin uriaş, ca o bijuterie fantastică! Părea leagănul complicat al tuturor celor cîtorva nobile sentimente pieritoare pe care am reuşit să le păstrez şi, de asemenea, locul sigur unde să le pot lăsa. F. se întinse pe covor, pe burtă, cu bărbia în pumni, uitîndu-se la acropola roşie şi la dimineaţa dulce de dincolo de ea. Mi-a făcut semn să vin lîngă el. Priveşte-o de aici, zise, mijeşte-ţi puţin ochii. Am făcut ce mi-a cerut, mi-am îngustat ochii şi… aceasta izbucni într-un superb foc rece, trimiţînd raze în toate direcţiile (mai puţin în jos, unde se afla masa de cărţi). Nu plînge, îmi spuse F., şi am început să discutăm.

 – Aşa trebuie să fi apărut şi în ochii lor în dimineţile cînd se uitau în sus la ea.

 – Vechii atenieni, am şoptit.

 – Nu, spuse F., vechii indieni, pieile roşii.

 – Dar au avut aşa ceva, au construit indienii vreo acropolă? l-am întrebat eu, uitînd, se pare, cu fiecare mişcare a pensulei, tot ceea ce ştiusem vreodată, iar acum fiind gata să cred orice. Spune-mi, F., au avut indienii aşa ceva?

 – Nu ştiu.

 – Atunci ce tot vorbeşti? Încerci să-ţi baţi joc de mine?

 – Întinde-te şi nu te enerva. Disciplinează-te. Nu eşti fericit?

 – Nu.

 – De ce te-ai lăsat jefuit?

 – F., tu strici totul. Era o dimineaţă atît de plăcută.

 – De ce te-ai lăsat jefuit?

 – De ce încerci mereu să mă umileşti? l-am întrebat atît de solemn încît m-am speriat de mine.

El se ridică în picioare şi acoperi modelul cu husa de plastic a unei maşini de scris Remington. Făcu acest lucru atît de blînd, cu un fel de durere, încît mi-am dat seama pentru prima oară că F. suferă, dar nu am înţeles de ce.

 – Aproape că începusem o conversaţie perfectă, zise F. în timp ce porni ştirile de la ora şase.

Dădu radioul foarte tare şi începu să strige dezlănţuit pe fondul vocii comentatorului ce recita o listă de dezastre: Du-te, du-te, oh, Corabie a Statului, accidente rutiere, naşteri, Berlin, tratamente contra cancerului! Ascultă, prietene, ascultă prezentul, clipa de faţă ne împresoară, vopsită ca o ţintă în roşu, alb şi albastru. Zboară ca o săgeată aruncată drept la ţintă, într-o cîrciumă soioasă. Goleşte-ţi memoria şi ascultă focul din jurul tău. Nu-ţi uita memoria, las-o să existe, preţioasă, undeva, în toate culorile de care are nevoie, dar într-un alt loc, înalţă-ţi memoria pe Corabia Statului ca pe un steag pirateresc şi ţinteşte cu tine drept în prezentul clinchetitor. Ştii cum să faci asta? Ştii cum poţi vedea acropola cu ochii indienilor care nu au avut niciodată aşa ceva? Fute o sfîntă, asta să faci, caută o sfîntuliţă şi fute-o de mai multe ori în vreun colţ plăcut de rai, dă buzna în altarul ei de plastic, locuieşte-i medalionul în care-i incrustată, fute-o pînă începe să cînte ca o cutie muzicală, pînă cînd luminile monumentului se aprind gratis, caută o mică impostoare cu aer de sfîntă ca Tereza ori Catherine Tekakwitha ori Lesbia, neatinsă de pulă, dar care leneveşte ziua-ntreagă într-un poem de ciocolată, caută o astfel de pizdă stranie şi imposibilă şi fute-o pe viaţă şi pe moarte, împroşcînd cu spermă de-a latul cerului, fute-o pe lună cu o clepsidră de oţel în curu-ţi, încurcă-te în faldurile-i diafane, soarbe-i secreţiile inexistente, cîine lipăind în eter, apoi coboară pe acest pămînt gras şi bate-l în lung şi-n lat cu pantofii tăi de piatră, încasează o bătaie zdravănă de la o ţintă fugară, primeşte loviturile absurde una după alta, un pumn în creier, o izbitură-n inimă, un şut în scrot, ajutor! ajutor! e vremea mea, secunda mea, aşchia mea din copacul de căcat al gloriei, poliţia, pompierii! priviţi circulaţia fericirii şi a crimei, căci străluceşte desenată în pastel precum trandafiriul acropolei!

Şi tot aşa. N-aş putea spera să notez nici măcar jumătate din lucrurile pe care le-a spus. Delira ca un nebun, împroşcînd cu salivă tot la al doilea cuvînt. Cred că boala deja începuse să-i macine creierul, căci aşa a şi murit cîţiva ani mai tîrziu, delirînd. Ce noapte! Şi ce dulce pare cearta noastră acum, privind retrospectiv – doi bărbaţi în toată firea întinşi pe jos! Ce noapte perfectă! Jur că încă îi mai simt căldura, iar ceea ce a făcut cu Edith nu mai are nici o importanţă, chiar aşa, îi cunun în patul lor nelegiuit, cu sufletul deschis proclam dreptul real al fiecărui bărbat şi al fiecărei femei la nopţile lor sumbre de mozoleală, care sînt şi aşa destul de rare şi împotriva cărora conspiră prea multe legi. Numai de-aş putea trăi din această perspectivă. Ce repede vin şi pleacă amintirile mele despre F., nopţile de camaraderie, scările urcate şi imaginile fericite ale mecanismului uman în simplitatea sa. Şi ce repede reapare sentimentul acela meschin, forma aceea josnică de proprietate, ocuparea şi apoi tirania posesivă asupra a vreo şase centimetri pătraţi de carne umană, pizda soţiei.”

frumosii-invinsi

Cartea Frumoșii învinși poate fi achiziționată de la: