„Fereastra întredeschisă spre curtea lungă și pustie. Perdeaua abia de se mișcă. Delăsarea lasă accesoriile încăperii fără putere, rarefiate.
Obiecte rând pe rând surpate. Dulapul gata să se descleie, scrumiera cariată, scaune șchioape.
Un răgaz de încărnare stranie, în adânc, din care stă să irupă vinovatul ghemuit în ochiul diavolesc al așteptării.
Fulgerul atinge muchia verzuie a zidurilor. Se văd, într-o săgetare, colțul patului, aburul lăptos al picioarelor dormitând, cerc.
Soarele se prăbușește, în sfârșit, prin gura ferestrei. Sticla devine aurie, trupul netrebnic lunecă, grăbit…
Într-adevăr, podeaua și patul, dulapul, noptiera renasc, scrâșnesc din încheieturi! Se dezmorțesc, probabil, brusc polarizate, reînviate de nelegiuirea care a însuflețit cândva încăperea. Retrăirea, chinul detaliilor…
Trup căzut în lenea pernelor. Genele se dezlipesc: dungă violetă, în care joacă pielea de tigru răpus a cearceafurilor din patul vecin.
Strânge speriat pleoapele, să acopere din nou totul. Colții fiarei încearcă, de-atâta vreme, să iasă dintr-însul, să-l descătușeze; în urletul beznei, ar cerși anularea confruntării cu cealaltă imagine a sa, dar dușumeaua geme din nou. Nu se mai poate înșela. Știe cine coboară din pat, cum scârțâie pardoseala. Nu e decât preludiul unei zile oarecare, atinsă de tălpile desculțe și bătrâne ale unei femei pe care timpul și uitarea au început s-o ierte.
Doar în coșmarurile nopții mai regăsește orbirea după-amiezii de demult: turmentarea păcătoasă, clipa când vara cea veche își oprise respirația, într-o presimțire obscură. Timpul avea să spargă, în tunete, inconștiența vârstei tenebroase.
Se ghemuiește sub plapuma altei vârste, neîncăpătoare pentru trupul de-acum. E frig, în năprasnica iarnă nordică.
Știe că ea urmărește valurile ce le ridică învelitoarea. N-ar vrea să-l trezească, bineînțeles! Coboară din patul vecin, cu extremă precauție. Dușumeaua e veche și scârțâie la cea mai ușoară atingere. Pași mărunți, speriați.
Soarele prăbușit prin gura ferestrei, ca atunci, în vara vinovată: culcuș matern, îmblânzind și pedepsind bolile pubertății: răvășirea care va înghiți, cu anii, amintirile, remușcarea.
Prudența primilor pași prin încăpere e rapid anulată de precipitarea cu care vrea să ajungă la ușă! Lovește în trecere scaune, masa, cheia din dulapul care se deschide cu un mieunat.
Așadar, și azi, proiectul carității sfârșește în același fel: trântește ușa! Când pune mâna pe clanță e deja conștientă a fi ratat, încă o dată, devotamentul pe care nu-l poate limita la o dovadă imediată, concretă. Zăpăceala și graba de-a scăpa, în sfârșit, de povară eliberează ultimele rețineri: apucă, înfrigurată, mânerul. Arcul se destinde într-un zvâcnet puternic, de pistol! Căci nu apasă mânerul până la capăt, nici nu îi supraveghează revenirea. Clanța sare la loc singură, pocnind. Vinovata se află, mântuită, în spatele ușii, care se trântește în voie, în stare să scoale și un mort. În urmă n-a rămas decât una din probele pe care le oferă oricui ar vrea să înțeleagă momentul când schimbă, din nestăpânire, calitatea inițiativelor. Rezultatele sunt, firește, din nou, opuse celor pe care le dorea cu atâta imprudentă bunăvoință.
Grija pentru somnul celuilalt s-ar manifesta, mai eficient, prin amânarea coborârii din pat! O jumătate de oră, o oră, cât ar fi necesar…
Nu coboară, de fapt, când se trezește. Rămâne încă o vreme veghind, să prindă cel mai mic zgomot ce ar îndreptăți-o să nu-și mai facă atâtea scrupule. Încurajările nu vin, însă: fiul cunoaște bine scenariul, destul de leneș să prelungească amorțirea, chiar când nu mai doarme.
Dar ea nu mai poate aștepta! Niciodată nu-și reprimă mult timp pornirile. Efectele impulsivității, dorințele contrarii, promptitudinea cu care, oricând, s-ar pune în slujba celorlalți!
Temătoare, atinge scândura rece a dușumelei. Intră în frigul unei noi zile aproape dezbrăcată, doar cu o subțire cămașă de noapte. Traversarea încăperii, bâlbâiala, excesul de precauție, subminat de forța de nerăbdare.
Ajunge în sfârșit, în bucătărie. Își pregătește cafeaua. Se grăbește, simte de peste o oră nevoia unei cafele. Îi tremură mâna. Lingurița cu zahăr încearcă volute ciudate, saltă în aer, cade, se ridică, picurând, pe mozaic, scântei albe. În sfârșit, atinge pereții ibricului, lovește, zigzag. Ar trebui să aducă borcanul de cafea și zaharnița aproape de aragaz! Asta ar presupune însă organizare, simplificare, stăpânire, răbdare.
Ritmul, fluctuațiile gândirii, rapidă destrămată de goluri cețoase. Energie mereu în alertă, densificarea hăului.
Un stop neașteptat, spaima, neputința, un soi de lehamite în care se prăbușește. Nemișcată, cu ibricul fierbinte în mână, uită să toarne, nu vede ceașca, ibricul, răvășită de o bruscă epuizare.”
Cartea Zilele și jocul poate fi achiziționată de la: