Citatul zilei – 12 octombrie 2017: Umiliți și obidiți – F. M. Dostoievski

Gârbovit, abia târându și picioarele țepene ca niște catalige și lovind ușor cu bastonul în lespezile trotuarului, bătrânul înainta încet, cu pași nesiguri, spre ușa cafenelei. N am văzut de când sunt un om cu o înfățișare mai bizară, cu totul de neînchipuit. Și înainte de această întâlnire, ori de câte ori îl zăream în cafeneaua lui Miller, înfățișarea lui îmi producea o impresie penibilă. Statura i înaltă, spatele încovoiat, chipul lui de octogenar de o paloare cadaverică, paltonul ros de vreme și deșirat pe la cusături, pălăria turtită, veche de cel puțin două decenii, de pe capu i despuiat de orice urmă de păr, având doar la ceafă un biet smoc de fire albe gălbii; apoi, mișcările lui aproape automate se iscau așa, fără nicio noimă, parcă sub impulsul unui resort nevăzut – toate acestea izbeau privirile, stârnind uimirea oricui îl vedea pentru întâia oară. Era, într-adevăr, surprinzător să dai cu ochii de un bătrân care și trăise de mult veleatul, rătăcind singuratic la voia întâmplării, cu atât mai mult cu cât după înfățișare părea a fi un nebun scăpat dintr un ospiciu. Era înspăimântător de slab; trupul lui deșirat fusese de mult secătuit de orice vlagă, iar pielea i părea încleiată pe oase. Ochii mari, stinși, înțepeniți în fundul găvanelor încercănate, te priveau totdeauna țintă în față, niciodată în lături, fără a vedea însă nimic, lucru de care sunt absolut încredințat: chiar dacă privirea îi era ațintită asupra ta, continua să înainteze de a dreptul spre tine, ca și cum ar fi avut în față un loc gol. Am observat acest lucru în mai multe rânduri. Pe la cafeneaua lui Miller bătrânul se înnădise de curând, ivindu se așa, din senin, nu se știe de unde și apărea întotdeauna însoțit de câinele lui. Nimeni dintre mușteriii cafenelei nu cuteza să intre în vorbă cu el; dar nici dânsul nu s a arătat vreodată doritor să schimbe măcar un cuvânt cu vreunul dintre ei.

„De ce o fi venind la Miller, oare ce caută acolo? mă întrebam eu, stând nemișcat pe partea cealaltă a străzii, mânat irezistibil de dorința să l observ. Un fel de ciudă – care nu putea fi decât o consecință a bolii și a stării de oboseală – începu să clocotească în mine. La ce s o fi gândind oare? continuam eu să mi deșir întrebările. Ce o fi acum în capul lui? Dar o mai fi capabil oare să se gândească la ceva? Fața îi este atât de lipsită de viață, încât nu mai exprimă nimic. Și de unde și o fi pripășit el câinele ăsta dezgustător, care l urmează pas cu pas, ca și cum ar face cu stăpânul său un tot inseparabil și care îi și seamănă atât de mult?”

Câinele acela nenorocit părea să numere și el vreo opt decenii; nici nu mi închipui să fi fost altfel. Mai întâi, arăta atât de bătrân, cum nu s a mai pomenit să fie vreodată un câine și, în al doilea rând, de cum îl văzui, așa, din senin, mă fulgeră gândul că nu era ca toți câinii, că avea, desigur, ceva neobișnuit, ceva fantastic, de domeniul vrăjitoriei; cine știe, era poate un soi de Mefisto în chip de câine, al cărui destin misterios e legat prin cine știe ce fire necunoscute de soarta stăpânului său. Oricine, privindu-l, ar fi convenit că trebuie să se fi scurs pe puțin douăzeci de ani de când mâncase pentru ultima oară. Era îngrozitor de slab, numai pielea și osul, arăta ca un schelet sau (nici că se putea un exemplu mai potrivit) ca și stăpânu său. Ogârjit la culme, năpârlise aproape tot, până în vârful cozii, care i spânzura ca un vrej uscat, și pe care o ținea mereu strânsă între picioare. Capul, cu urechile lungi, pleoștite, îi atârna jalnic. Pe scurt, nu mai întâlnisem de când eram un câine atât de respingător. Când treceau pe stradă, stăpânul înainte, iar câinele urmându l, botul cotarlei atingea pulpana paltonului său, de parcă ar fi fost lipit de ea. Și umbletul, și înfățișarea lor păreau a spune la fiece pas:

Of‑of‑of că tare bătrâni mai suntem, Doamne! Tare bătrâni!…

Țin minte că într o zi m a ispitit chiar gândul că bătrânul și câinele lui s au desprins, cumva, dintr o pagină a cărților lui Hoffmann, ilustrată de Gavarni, și continuă acum să rătăcească prin lume ca niște afișe ambulante ale ediției. Traversai strada și intrai, pe urmele bătrânului, în cafenea.

Aici, comportarea lui era atât de ciudată, încât Miller, nelipsit de la tejghea, începuse de la o vreme să și arate vădit nemulțumirea, ori de câte ori apărea în local acest musafir nedorit. Mai întâi că mușteriul acesta ciudat nu comanda niciodată nimic. Mergea întins spre colțul din fund și se așeza lângă sobă. Iar de se întâmpla să și găsească locul ocupat, rămânea un timp într o nedumerire tâmpă în fața aceluia ce i ocupase scaunul, după care se întorcea, contrariat parcă, îndreptându și pașii spre colțul opus, de lângă fereastră. Acolo și alegea un scaun, se așeza încetișor, își scotea pălăria, o punea pe dușumea, cu bastonul alături, apoi se rezema de speteaza scaunului și rămânea așa, nemișcat, timp de trei patru ore. Nu s a întâmplat niciodată să ia în mână un ziar, să spună o vorbă, să scoată un oftat sau măcar un geamăt; stătea cu ochii ațintiți în gol, cu o privire atât de inexpresivă și de absentă, încât ai fi putut jura că nu vede și nu aude nimic din ce se petrece în jur. Iar câinele, după ce se rotea de două trei ori pe loc, se trântea la picioarele stăpânului său, își vâra botul între cizmele acestuia, suspina din adânc și rămânea așa lungit pe dușumea, la rându-i nemișcat toată seara, de parcă ar fi fost mort. Ai fi zis că aceste două ființe, după ce au zăcut toată ziua amorțite undeva, într-un ungher ascuns, înviau deodată după asfințitul soarelui numai și numai pentru a se prezenta la cafeneaua lui Miller, întru împlinirea cine știe cărei tainice îndatoriri, de nimeni cunoscută. După ce stătea așa trei patru ore în șir, bătrânul se ridica de pe scaun, își lua pălăria și bastonul și pleca undeva, poate acasă. Câinele se ridica și el de jos și, cu coada între picioare, cu botul în pământ, îl urma automat pe bătrân, târându și picioarele. Mușteriii obișnuiți ai cafenelei începură în cele din urmă să l ocolească pe bătrân, ba chiar evitau să se așeze alături de el, ca și cum le ar fi inspirat repulsie. Dar omul nu observa nimic din toate astea.


Cartea Umiliți și obidiți poate fi achiziționată de la: