Citatul zilei – 12 septembrie 2017: Îngerul nimicirii – Suflet pierdut – Florin Buharu

Întuneric. Peste tot plutea o negură groasă, amestecată cu un miros de pământ ud și frunze moarte.

Mâinile lui pipăiră stofa albă, strângând-o cu putere între degete.

Când se sforță să smulgă țesătura, ceva zvâcni sub el, zguduindu-l.

Era ca și cum materialul mătăsos s-ar fi transformat în cenușă fină, răsfirându-se printre degetele lui. Încercă să-și deschidă ochii și să se elibereze de menghina care îl strângea, dar nu putu. Un alt val de inconștiență și neputință pătrunse în el, străbătându-i corpul cu un fior prelung, electrizant.

Buzele lui se deschiseră larg și inhală mirosul de putreziciune. Simți în gât praf, dar nu putu să tușească. Apoi gâtul începu să-l usture și să-l furnice, iar fiecare nervură a corpului său cerea ceva sublim, după care tânjea cu nesaț.

Își închise repede gura, crezând că putea scăpa de senzația de arsură ce îi pârjolea gâtul. Dar nu făcu altceva decât să intensifice durerea și să-și activeze simțurile de prădător. Cu nervii încordați la maxim și cu o usturime fulgerătoare, își întinse mâinile în sus, apăsând cu putere pe lemnul de stejar.

Era prea greu pentru el. Degetele i se albiră, iar mușchii i se contractară imediat. Se simțea slăbit, părăsit de puterile pe care le avusese până în urmă cu o săptămână.

Scrâșni din dinți, blestemând în gând ziua aceea a mâniei. În interiorul lui se porni o furie crâncenă, amestecată cu un sentiment de vinovăție pe care nu și-l putea îndepărta. Era supărat pe el. Avusese ocazia să-i distrugă și nu putuse. Chiar și prin valurile de inconștiență, acel sentiment era gravat în ființa lui și nu-l putea alunga.

Poate că merit asta, își spuse lăuntric, străbătut de frisoane.

Dar dacă mă ridic, lumea se va cufunda în întuneric pe veci.

Atunci își arcui într-un zâmbet diabolic buzele și râse amarnic. Nu putea să vorbească, dar putea să scoată sunete de satisfacție în mijlocul pădurii, unde doar animalele existau.

Încerca să se răsucească, căutând o cale de a scăpa din acel infern. Bâjbâi cu mâinile să caute un punct de sprijin care l-ar putea ajuta, dar tot ce găsi fu pânza mătăsoasă. Scoase un geamăt înăbușit, apoi se răsuci pe toate părțile ca într-o cochilie.

Întunericul era profund și nu-l lasă să vadă nicio rază de lumină sau să simtă mirosul de aer curat. Stătea ca ultima ființă de pe pământ în acel Iad al său.

Urlă cu disperare și împinse din nou în lemn, dar fu în zadar.

De frustrare lovi și cu picioarele, întinzându-și mâinile ca să poată să deschidă capacul, însă degeaba.

Iar în acel moment își dădu seama că nu era mort. Nu de-a binelea. Speranța înflori în el și schiță din nou acel zâmbet caustic care îl caracteriza.

Se concentră asupra a ceea ce îi dădea viață, asupra licărului ascuns undeva în pământ, printre pietre și trunchiuri arse de copaci. Acolo trebuia să se afle cealaltă jumătate a inimii lui înghețate. Încuviință.

Dacă ar putea… dacă ar putea să creeze o legătură ce i-ar canaliza energiile, atunci ar fi liber. Dar nu știa unde se afla mai exact. Nu știa unde îl pierduse sau dacă încă mai era în pădure. Putea foarte bine să-l fi luat cineva sau să-l fi ascuns. Dar cert era un lucru: medalionul nu era distrus.

Proștii, gâdi el. Atât de proști, încât nu-și dau seama…

El își odihni o mână pe piept și își apăsă pleoapele învinețite de foame. Încerca să-și găsească liniștea interioară, alungând orice urmă de furie sau revoltă. Deși aceste sentimente erau cele din care era alcătuită țesătura sufletului său, trebuia să învețe cum să și le controleze dacă voia să mai trăiască. Îi era foarte greu să se lase în voia efuziunii. Nu era familiarizat cu așa ceva, iar acum totul i se părea straniu. Să facă el una ca asta? Își jurase că nu va mai exista lumină pentru el, ci doar întuneric – un întuneric etern care îi era familie și hrană sufletească… Și totuși trebuia s-o facă…

Îi era imposibil și se simțea jignit când își aduse aminte momentele perfecte ale vieții lui, când totul fusese doar lumină.

Trebuia să recunoască că aceste amintiri îl zgâriau, însă erau tot de ce avea nevoie ca să facă conexiunea între el și medalion. Se lasă purtat în gânduri și deodată ateriză într-un morman de sărutări tandre și mângâieri delicate, atingeri abia simțite în mirosul ei de trandafir.

– Acesta este Iadul tău, spuse o voce. Iadul Îngerilor. Pleacă… Pleacă cât mai poți, monstrule!

Trecutul se combină cu prezentul, iar el era din nou în acea mantie de întuneric. De data aceasta simți cum mintea i se limpezește și poate distinge realitatea din ce în ce mai bine.

Își dădu seama că funcționase. În ciuda durerii provocate de revederea ei, acest sacrificiu pe care îl făcuse aprinse viața înghețată din interiorul lui. Se concentră asupra formei rotunde și culorii albastre a obiectului.

Undeva, sub straturi groase de cenușă și funingine, ceva pâlpâi cu o strălucire albastru-argintie, risipindu-se în pământ precum venele unui om palid. Cenușa se ridică în rafale, iar pământul se transformă într-un nor ce se înalță în aer.

„Așa, spuse el. Vino înapoi la gâtul meu.”

Obiectul rotund se mișca în pământ, aruncând lumini safirii.

Apoi funinginea se risipi, iar bulgării de pământ sub care zăcuse medalionul se sparseră în zeci de bucăți.

Medalionul Selenar se ridică în aer, urmându-și cursul pentru a ajunge la posesorul său.

Zâmbi și simți cum crește din el o putere străină.

– Voi renaște, își spuse el și auzi deschizătura lemnului. Și Iadul odată cu mine.


Cartea Îngerul nimicirii poate fi achiziționată de la: