Citatul zilei – 13 iunie 2017: Femeia cu Părul Roșu – Orhan Pamuk

Mama nu era însă mulțumită de leafa pe care mi-o oferea librarul. Banii pe care-i câștigam ca vânzător ar fi trebuit să-mi acopere cel puțin costurile cursurilor pregătitoare pentru intrarea la facultate. După dispariția tatei devenisem foarte apropiat de mama. Când venea vorba despre hotărârea mea de a deveni scriitor, râdea de ea ca de o glumă bună. Trebuia să intru mai întâi la o facultate serioasă.

Într-o zi, când m-am întors de la școală, m-am uitat, mânat de un impuls, prin sertarele și prin dulapul din camera părinților mei și am constatat că diversele lucruri și cămășile tatei nu se mai aflau acolo. Mirosul său de tutun și de colonie tot mai stăruia însă în încăpere. Nu vorbeam deloc cu mama despre el și aveam impresia că până și imaginea lui mi se ștergea cu repeziciune din fața ochilor.

La începutul verii, când am terminat clasa a doua de liceu, ne-am mutat de la Istanbul la Gebze3. Urma să locuim, fără chirie, în anexele unei case cu grădină pe care o avea acolo soțul mătușii mele dinspre mamă. Dacă în prima jumătate a verii aveam să muncesc într-un loc pe care urma să mi-l indice unchiul și să strâng niște bani, după luna iulie aș fi putut, pe de o parte, să revin ca vânzător la librăria Deniz din Beșiktaș și, pe de altă parte, să mă duc la cursurile private și să mă pregătesc pentru examenul de admitere la facultate din anul următor. Patronul Deniz, care știa că-mi fac sânge rău pentru mutarea din Beșiktaș, îmi spusese că, dacă doream acest lucru, în serile de vară aș fi putut să dorm în librărie.

Unchiul mi-a încredințat sarcina de a-i păzi bostănăria, precum și livada de cireși și de piersici aflate la marginea orașului Gebze. Văzusem acolo un umbrar și, sub el, o masă veche, prin urmare crezusem că urma să zăbovesc în grădină și să am la dispoziție o groază de timp ca să citesc, numai că mă înșelasem. Era vremea cireșelor, așa încât ciorile se năpusteau în stoluri asupra ramurilor, gălăgioase și fără rușine, iar copiii și muncitorii care trudeau la o clădire mare care tocmai se ridica pe terenul de alături veneau la furat.

În grădina de lângă bostănărie se săpa o fântână. Uneori mă duceam acolo și mă uitam cum munceau meșterul, care săpa pe fundul puțului, înarmat cu hârleț și lopată, și cei doi ucenici, care aduceau la suprafață pământul scos de el și-l vărsau lângă fântână.

Ucenicii acționau, apucând de cele două manivele, un scripete de lemn, care isca un geamăt plăcut urechii, și goleau găleata plină cu pământ pe care le-o trimitea meșterul de jos într-o roabă așezată lângă ei. Apoi, în vreme ce ucenicul care era cam de vârsta mea se ducea să golească pământul din roabă, celălalt, mai înalt și mai mare decât el, striga „viiineee!“ și cobora iar găleata în fântână, la meșter.

Meșterul urca rareori la suprafață în timpul zilei. L-am văzut pentru prima oară în timp ce trăgea din țigară, într-o pauză de prânz. Era înalt, subțire, chipeș, la fel ca tata. Nu arăta însă calm, zâmbitor, ca el, ci mânios. Își mustra adeseori ucenicii. Nu mă apropiam prea mult de puț când era el la suprafață, socotind că tinerilor nu le plăcea să fiu de față când erau dojeniți.

Într-o zi de pe la mijlocul lui iunie, dinspre fântână s-au auzit țipete voioase și focuri de armă. M-am apropiat de ea și am văzut că dăduseră de apă și că proprietarul terenului, originar din Rize, care aflase vestea, dăduse fuga acolo și trăgea cu pistolul în aer de bucurie. Am simțit o adiere plăcută de praf de pușcă. Proprietarul terenului le-a împărțit șperțuri meșterului și ucenicilor. Urma să folosească puțul pentru clădirile pe care urma să le ridice pe acel teren. Rețeaua de apă nu ajunsese încă până la marginea orașului Gebze.

În zilele care au urmat nu l-am mai auzit pe meșter mustrându-și ucenicii. O căruță a adus niște saci cu ciment și niște fiare. Într-o după-amiază, meșterul a turnat beton pe gura puțului și apoi i-a montat un capac de fier. Acum mă apropiam ceva mai mult de ei, căci toată lumea era binedispusă.

Într-o altă după-amiază m-am dus din nou la fântână, crezând că nu se afla nimeni acolo. Dintre măslini și-a făcut deodată apariția Meșterul Mahmut. Avea în mână o piesă a motorului electric pe care tocmai îl monta la puț.

– Tinere, văd că te pasionează munca asta! mi-a zis el.

M-am gândit la eroii romanului lui Jules Verne, care pătrundeau în pământ printr-un punct al acestuia și ieșeau printr-altul.

– Mă duc să sap un puț dincolo de Küçükçekmece. Ucenicii mei pleacă, vrei să te iau pe tine?

Văzându-mă confuz, mi-a spus că simbria pe o zi a unui bun ucenic de fântânar era de patru ori mai mare decât cea a unui paznic de bostănărie. Urma să ne sfârșim treaba în zece zile și aveam să mă întorc acasă imediat după aceea.


Cartea Femeia cu Părul Roșu poate fi achiziționată de la: