Să nu ai niciodată încredere într-un om care se pune, neinvitat, în capul mesei în casa altuia.
Nu sunt cuvintele mele. Sunt cuvintele bunicului meu, Cornelius, care, după ce le-a spus, s-a îndepărtat cât de mult a putut de această masă și nu va fi primit prea curând la ea. Iar problema nu e atât faptul că a spus acele cuvinte, ci mai degrabă cui i le-a adresat: judecătorului Crevan, unul dintre cei mai puternici oameni din țară care, în ciuda comentariului făcut de bunicul meu anul trecut, stă din nou în capul mesei noastre cu ocazia reuniunii anuale de Ziua Pământului.
Tata se întoarce din bucătărie cu o sticlă nouă de vin roșu și își găsește locul ocupat. Văd că este deranjat de asta, dar, pentru că este vorba despre judecătorul Crevan, tata se oprește, învârte puțin tirbușonul în mână, gândindu-se cum să procedeze, apoi ocolește masa și se așază lângă mama în celălalt capăt, unde ar fi trebuit să stea judecătorul Crevan. Îmi dau seama că mama este agitată. Îmi dau seama pentru că arată mai bine ca niciodată. N-are niciun fir de păr nelalocul lui în coafura ei perfectă, șuvițele blonde îi sunt răsucite într-un coc sofisticat pe care numai ea poate să-l facă, cât pe ce să-și disloce umerii pentru a-și prinde părul astfel. Pielea ei pare de porțelan, de parcă ar străluci, ca și cum mama ar fi cea mai pură formă a orice există pe lume. Machiajul îi este imaculat, rochia de dantelă de culoarea albăstrelei se potrivește perfect cu ochii ei albaștri, iar brațele îi sunt perfect tonifiate.
La drept vorbind, aproape în ochii tuturor, mama arată zilnic așa de bine, fiind un model renumit. Deși a avut trei nașteri, corpul ei arată la fel de bine ca întotdeauna, deși suspectez – știu – că, la fel ca majoritatea, a primit ajutor în această privință. Poți să-ți dai seama că mama are o zi sau o săptămână proastă doar atunci când ajunge acasă și are obrajii și buzele mai pline, fruntea mai netedă și ochii îi sunt mai puțin obosiți. Îi place foarte mult să aibă grijă de ea. Este foarte exigentă față de felul în care arată oamenii. Îi judecă după înfățișare, îi etichetează rapid, dintr-o privire. E deranjată când ceva nu este perfect; un dinte strâmb, o bărbie dublă, un nas prea mare, toate acestea o fac să nu aibă încredere în oameni. Nu este singura. Majoritatea sunt la fel ca ea. Mama compară atitudinea celor care nu au grijă de aspectul lor cu a încerca să vinzi o mașină fără să o speli înainte; ar trebui să fie strălucitoare. La fel și oamenii. Faptul că le e lene să aibă grijă de cum arată demonstrează cine sunt ei cu adevărat. Și eu sunt perfecționistă, dar nu în privința înfățișării, ci doar a limbajului și a comportamentului, ceea ce o enervează la culme pe soră-mea, Juniper, care este cea mai comună persoană pe care o știu. Deși ea este deosebit de comună, măcar atât.
Urmăresc cu detașare comportamentul familiei mele, deoarece nu simt niciun gram din tensiunea lor. De fapt, sunt chiar amuzată. Îl știu pe judecătorul Crevan drept Bosco, tatăl iubitului meu, Art. Sunt în casa lui zi de zi, am fost în vacanțe cu el, la întâlniri private ale familiei și îl cunosc mai bine decât părinții mei sau mulți alții. L-am văzut pe Bosco de dimineață, cu părul vâlvoi și cu urme de pastă de dinți pe față. L-am văzut în miezul nopții, umblând somnoros în boxeri și șosete – întotdeauna poartă șosete în pat – îndreptându-se spre baie sau bucătărie pentru un pahar de apă. L-am văzut beat și leșinat pe canapea, cu gura deschisă și cu mâna în pantaloni. I-am pus floricele de porumb în cămașă și i-am băgat degetele în apă caldă în timp ce dormea ca să facă pipi pe el. L-am văzut dansând beat pe ring și cântând prost la karaoke. L-am auzit vomitând după o noapte albă. L-am auzit sforăind. I-am mirosit bășinile și l-am auzit plângând. Nu-mi poate fi teamă de cineva a cărui latură umană o văd și o cunosc.
Cu toate acestea, familia mea și restul țării îl consideră un personaj terifiant pe care îl respectă și de care le e teamă. Eu cred că e ca unul dintre acei jurați din emisiunile de talente de la TV, un personaj de desene animate exagerat care se bucură atunci când este huduit. Îmi place să-l imit, spre deliciul lui Art. Se tăvălește pe jos de râs când defilez în sus și în jos ca Bosco atunci când e judecător, fâțâindu-mă cu o robă improvizată legată de gât, strâmbându-mă și arătând cu degetul încoace și încolo. Lui Bosco îi place să arate cu degetul oricând este în centrul atenției. Sunt convinsă că postura de judecător înfricoșător, deși importantă pentru locul lui de muncă, este doar un rol; de fapt, nu așa este el în realitate. În plus, face ghiuleaua în piscină foarte bine.
Cartea Defecți poate fi achiziționată de la: