Citatul zilei – 15 octombrie 2017: O pasăre pe sîrmă – Ioana Nicolaie

Întreaga după‑amiază au hoinărit prin oraș. Zăpada fulguită de cu noapte se rupsese pe-alocuri. Călcau în zdrențele‑i triste, ținându‑se strâns de mână. Sărbătorile erau lângă ei, aspre, încă fără podoabe. Oamenii se obișnuiau greu cu culorile de după căderea vechiului regim. Se minunau de instalațiile muzicale chinezești și‑și reînvățau cu sfială colindele. Comuniștii se stră­duiseră să‑i facă să uite chiar și Crăciunul. Tot ce ținea de religie fusese depozitat în subterane. Bisericilor li se făcuseră din blocuri garduri de zece etaje. Un Moș Gerilă laic era trimis prin școli ca să ducă pomul de iarnă. Serbarea cadourilor începea cu poezii patriotice și cântece despre Tovarășul, despre Partid… Iar Plugușorul scanda despre eroii neamului și mult iubitul Președinte.

 – Am stat aici ca oile‑n țarc. Eram convinși că dincolo sînt numai haite de lupi. Or, lumea aceea, Sabina, e chiar altceva. E rezultatul libertății. Cei de acolo n‑au cum să priceapă de ce păream atât de fericiți aici, în țarc. Pentru ei marile festivități omagiale, muncitorii agitând stindarde, tinerii mărșăluind încrezător țineau de realitate, nu de suprarealismul cel mai grotesc. Marea manipulare chiar funcționa. Ei nu disociau între ce li se arăta și ceea ce se afla dedesubt. Chipurile surâzătoare echivalau cu însăși victoria socialismului în care ei, naivii, credeau… Nu știau că există un scenariu, o regie, că milioanele de oameni ai muncii trebuiau, vegheați bine de paznici, să joace un joc trucat.

 – Peste zece ani probabil că n‑o să mai înțelegem nici noi cum a fost posibilă o astfel de farsă uriașă. Cum am acceptat privațiunile, cum ne‑am trăit parte din viață fără să pricepem că ne aflam într‑o închisoare… Și asta pentru că, în timpul ăsta, ne vom fi străduit din răsputeri să uităm. Nici un convalescent nu vrea să‑și amintească propria boală.

Băuseră, în timp ce vorbeau, un ceai fierbinte într‑un pasaj. La Revoluție, își aducea aminte Sabina, crezuseră toți în revărsări de bunăstare. Avea să fie ca‑n Vest, cu bunătăți pe masă și haine care să nu te țină o viață. Însă îi acoperise imediat sărăcia și inflația. Iar minerii împroș­caseră un strat gros de mâzgă pe noua realitate. Murdăria trecuse prin ecranele televizoarelor în emisiunile de știri occidentale.

În Franța erau târguri incredibile de sărbători. Cu căsuțe de basm și beculețe ca‑n desenele animate. Acolo fiecare amărât își umplea portbagajul cu daruri.

 – Păi, de ce nu ne‑am cumpăra și noi ceva? zise Sabina. Un mărunțiș, nu cine știe ce, dacă tot nu mai plec acasă cu trenul.

Vânzătorii, bocănind din picioare ca să nu le înghețe, îi îmbiară cu steluțe ceramice, globuri și felicitări. Un copil cu fular și săniuță îi făcu fetei semn de pe un derdeluș de staniol. Ea îl cumpără și‑l puse la căldură‑n poșetă. Avea să i‑l dea lui Eman seara, în tren. În compartiment era rece și ei îi era puțin teamă. Ținea în poală un crocodil verde, dăruit de Eman. Când animalul de pluș își căsca botul, lăsa să se vadă, printre dinții de cârpă, un te iubesc roșu, brodat pe cerul gurii.

 – Și după Revoluție ce‑a fost? Entuziasmul s‑a dus pe apa sâmbetei și‑a rămas sărăcia… Uneori chiar nu-nțeleg de ce m‑am întors în țară.

Sabina se strânse zgribulită în Eman. Îl înso­țea acasă. Către orașul lui trenurile mergeau din oră‑n oră. Era puțin stânjenită: ce‑avea să găsească acolo?

 – Și chiar nu‑i o problemă să vin la tine de sărbători? întrebă Sabina.

Păi, el și maică‑sa erau prieteni buni. Și‑acum, de cînd trăia singură, abia aștepta să‑l vadă. Se despărțise de taică‑su de aproape trei ani. Și nu pentru că el ar fi călcat strâmb cu o colegă, ci pentru că intrase în niște afaceri ciudate. Cu mașini de scris. I se trăgea de la o scrisoare care, pe vremuri, îi fusese publicată în nu știu ce almanah, pe pagina aia cu părerile cititorilor. Fusese o mare izbândă. Pe‑atunci nu ajungeai, chiar fiind inginer constructor, să‑ți vezi numele tipărit. Dar nu s‑a prins nimeni că i se suise la cap. Nu‑i deranja că duminica omul se‑apuca de scris pe coli albe, impecabile. Pe care apoi, după ce le vârâse în plicuri, le uita o zi sau două cât mai la vedere prin casă. Altfel era amabil, bun profesionist – oricum, preocupat de podul la care lucra. O singură dată‑l auzise vorbind despre cât de minunată‑i o mașină de scris. Așa, ca obiect, cum schimbă ea realitatea, ce poți face cu ea… Dar pe vremea aia era interzis să ai ma­șină de scris acasă. Doar scriitorii și jurnaliștii, și ei bine supravegheați, se puteau mândri cu așa ceva. Securiștilor le era frică de manifeste… În ’90, după Revoluție, taică‑su s‑a apucat de afaceri. Întâi și‑a luat o mașină nemțească de scris. Nu nouă, ci la mâna a doua. Apoi a mai cumpărat vreo douăzeci, din banii pe care‑i pusese împreună cu soția la CEC. Asta fusese prea mult. Ai lui s‑au certat atunci ca nebunii: ea voia o garsonieră pentru băiat, iar pe el îl apucaseră mofturile alea cretine. Închiriase un spațiu, o cămăruță la un parter, și se‑nchipuia probabil afacerist. Dacă ar fi vândut dulcețuri, mezeluri, legume… orice, ar mai fi fost ceva. Cum își închipuia el c‑o să câștige dintr‑o afacere cu mașini de scris? Și maică‑sa l‑a dat pur și simplu afară.

 –  Însă eu m‑am făcut cu mașină de scris. Mi‑a dăruit‑o cînd mă pregăteam să plec din țară. Nu puteam s‑o car cu mine, așa că am lăsat‑o acasă. E frumoasă, cu husă din piele, un obiect perfect pentru decor. Încă funcționează. În Paris m‑am obișnuit să lucrez însă la computer, așa că nu mă mai apropii de ea. La calculator e cu totul altfel. În campus mai toți aveau ordinatoare. Aici vezi doar în bănci sau în firme. Pe‑al meu i l‑am lăsat lui Marian, moștenire. Cum să‑l fi transportat până aici?

Pentru Sabina computerele chiar erau rare. Văzuse cîteva la Facultatea de Matematică și‑n magazinele de electronice, în vitrine. O singură dată ținuse în mână o dischetă. Iar Eman avusese un ordinateur numai al lui!

În orașul lui Eman se intra printr‑o gară. De fapt, prin sala de așteptare. Valiza sa franțuzească avea roți și se manevra mult mai ușor. Cea autohtonă a Sabinei li se izbea de picioare. Etajele blocurilor își puseseră chipul de noapte, cu întuneric și, pe alocuri, cu ferestre luminate.

 


Cartea O pasăre pe sîrmă poate fi achiziționată de la: