Citatul zilei – 19 august 2017: Spovedania unui preot ateu – Ion Aion

Gata, intrasem în Împărăția Rahatului. Aici, aerul stătut își modificase atât de mult compoziția, încât devenise o materie prea densă și nocivă pentru plămânii mei omenești. Da, Zoița este dovada vie (încă) a forței uriașe de adaptare grație căreia omul poate trăi chiar și într-o lume de căcat. El nu mai e conștient de capacitatea sa uimitoare de anduranță, doar simte instinctiv nevoia să și-o exerseze mereu; de-aia se căsătorește, unii chiar de mai multe ori.

– Hai, părințele, săr’ mâna, ce bine c-ai venit, nu mai pot, mor, închide ușa! Unde pleci? Nu-i nimeni afară, au murit toți. Vino mai aproape, că baba nu vede! Ce tânăr mai ești! Eh, s-a dus viața… Ia vezi, sfinția ta, c-a rămas ușa deschisă. Împinge-o mai bine, să nu intre frigul! Așa, așa… a erupt vulcanul fără dinți.

Ca de obicei, încerc să-mi salvez pielea cu o bine cuvântată minciună:

– Mamaie Zoiță, îmi cer scuze, dar mă grăbesc foarte tare, am întârziat la Protoierie, trebuie să ajung în dimineața asta urgent, m-au sunat aseară târziu să mă anunțe, veneam mai devreme la matale, însă nu știam dacă te-ai trezit…

Și încep repede să-i citesc molitfa: „Doamne, Iisuse Hristoase, Păstorule și Mielule, Cel ce ridici păcatele lumii…” Apoi, țup la jumătatea rugăciunii, ba mai bine direct la final, că mă ia cu leșin: „Iată, fiică duhovnicească, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cu… hâc! (un spasm)… cu umilință. Iar eu sunt doar un martor”… În timpul ăsta, baba sporovăie furibund, cu gura ușor căzută într-un colț, unde o bătuse paralizia:

– Părinte, are ceva dacă stau în pat? Nu mai pot să mă ridic, știi de data trecută, vezi că am lumânarea acolo pe masă, unde-o fi chibritul? Ia uite, proasta aia de Cocuța iar a lăsat masa nestrânsă, ce să-i faci, părinte, e handicapată, știi matale. Decât ca ea, mai bine moartă, vai de soarta ei! Da’ io-s mai handicapată ca ea… Au și trecut patruzeci de zile? S-a dus viața… Parcă s-a auzit clopotele de mort, ai? Pe cine mai îngropi azi?

Până la urmă, văzând că eu trag întruna cu „iartă-i, Doamne, păcatele” fără s-o bag în seamă, se învoiește și tace puțin. „Iar eu sunt doar un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui tot ce-mi vei spune mie. Deci, ia seama, de vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecată.” Spasmele au mai trecut puțin, însă abia acum începe tortura: trebuie să-i ascult spovedania.

– Mamaie Zoiță, în timpul ăsta care s-a scurs de la ultima spovedanie te-ai mai certat cu cineva?

– Doamne ferește! Cu cine, taică părinte, că au murit toți, aș vrea io… Da’ nici cu bețiva asta din spate care a murit nu am avut nimic. Nu o știi matale, că ai venit mai târziu la noi. Locuia aci, cum urci pe uliță la prima casă. Ai mai intrat pe-acolo cu Boboteaza? Ce o mai fi? Cât am ajutat-o eu, pe toți i-am ajutat, și ea, mincinoasa, zice că mi-a dat banii înapoi, da’ cică m-am sclerozat io și-am uitat, nesimțita dra… Doamne, iartă-mă! Așa pățești când faci bine. Că era să moară mai demult, da’ mi-a fost milă de ea și i-am dat bani de doctor, mai bine murea de-atunci… vai de capu’ lor, că așa au fost și mă-sa, și tac-su… și… și… apoi… și încă… dar mai ales…

E de-ajuns o singură întrebare ca să declanșeze diluviul verbal al babei: avalanșe de enunțuri frânte brusc de altele care se impun cu și mai multă necesitate, amintiri de-o viață șuierând iute printre gingiile chele, bârfe despre vecinii care au îndrăznit să moară prea devreme, variațiuni și lamentări pe tema destinului uman, al ei în speță, încheiate adesea cu câte-o bășină sinceră. În gând, vocația misionară m-a părăsit de mult: Lua-te-ar… Du-te-n… Fir-ai… Face-ți-aș… De ce, Doamne, nu i-ai amorțit limba în locul picioarelor?

Trecuseră deja vreo zece minute, cam de zece ori mai mult decât îmi planificasem să stau, organele interne îmi impuneau cu disperare să plec, totuși simțeam că nu pot. Ceva mă ținea, nicidecum excesul datoriei preoțești sau dragul de babă, ci altceva care-mi sfida impulsurile de autoconservare, ceva ce venea parcă de pretutindeni din mine: mi-era milă de ea. Sub ochii mei, un om se lupta cu moartea… Compasiunea e vreo minune uimitoare a vieții: ori vine de undeva dinăuntrul ADN-ului (uman și al câtorva alte vietăți mai reușite), ori îl blochează complet ca o vrajă din afară, ce ne transformă brusc în batistă pentru mucii altora. Iar Zoița mă umpluse de milă din cap până-n picioare, în plămâni, în ficați, în toți rărunchii, ba îmi dăduse și-n ochi, fiindcă aproape mă podideau lacrimile. Biata babă era terminată -rămăseseră din ea doar câteva zgârciuri și oase, ce slujeau tremurătoare unei guri despotice. Mai întâi îi căzuseră dinții, smulși, zic eu, de curenții furibunzi ai logoreei mai degrabă decât de vârstă, apoi o izbiseră crizele de rinichi, atacul cerebral, paralizia, erupțiile purulente și toate celelalte pe care mi le detaliază de fiecare dată cu maximă elocință. Loviturile bătrâneții căzuseră de pretutindeni asupra ei, moartea o-ncălecase de tot și o juca-n picioare, iar baba tot se făcea că nu pricepe mesajul. Un om cumsecade crapă din prima, cel mult la a doua încercare. În cazul Zoiței nici moartea nu mai știa cât se căznise degeaba. Printr-un viraj brusc, baba ajunsese acum cu spovedania la un capitol predilect: propria familie.


Cartea Spovedania unui preot ateu poate fi achiziționată de la: