„Nu toți vânătorii de umbre puteau auzi fantomele – doar dacă nu cumva fantomele alegeau să fie auzite -. dar Will era unul dintre cei care puteau. Pe măsură ce se apropia de vechiul cimitir, vocile lor creșteau într-un cor disonant – bocete și rugăminți, plânsete și mormăieli. Acesta nu era un loc de veci liniștit, dar Will știa asta; nu era prima sa vizită la cimitirul Cross Bones de lângă Podul Londrei. Făcea tot posibilul să nu asculte zgomotele, ținându-și umerii ridicați și capul aplecat, astfel încât gulerul să-i acopere urechile, o burniță fină umezindu-i părul negru.
Intrarea în cimitir era chiar la mijlocul drumului: o poartă dublă, din fier forjat, încastrată într-un zid înalt de piatră, și totuși orice mundan care trecea pe-acolo nu observa decât un petic de pământ năpădit de buruieni, parte a unui șantier deținut de un constructor fără nume. În timp ce Will se apropia de poartă, din negură apăru încă ceva ce niciun mundan nu ar fi putut vedea: un inel de ușă masiv din bronz, sub formă de mână, cu degete osoase, scheletice. Zâmbind, Will apucă inelul cu una dintre mâinile sale înmănușate și bătu o dată, de două ori, de trei ori, zgomotul sec răsunând în noapte.”
Prințul mecanic, Dispozitive infernale, Vol. 2 – Cassandra Clare