Tata era un om cinstit și corect. Unul dintre șefii nemților, Ralph, a colaborat, prin natura funcției, cu tata, care, în privința activității din gară, reprezenta partea română. Era vorba de mișcarea trenurilor. Părinții noștri fiind ospitalieri, considerau firesc să îl invite uneori la masă. Se crease, dacă nu o prietenie, măcar o amiciție, în care ai mei au uitat, pare-se, că aveau de-a face cu un om al lui Hitler. Înainte de asta totuși era și el om. Părea drăguț, ne aducea nouă, copiilor, bomboane, ciocolată, biscuiți. Noi îi ofeream căldura unei familii de români, cu tradiționala ospitalitate și omenie. Totul a durat până la armistițiul cu sovieticii, în urma căruia, din 23 august 1944 s-a hotărât întoarcerea armelor. Din momentul acela, Ralph al nostru nu mai era „al nostru” – i-a pus tatei pistolul în piept fără să clipească:
– Din clipa asta sunteți prizonieri ai Reichului. Am primit ordin de la Führer să vă arestăm!
Tata a început să plângă. Noi, după el, tremuram. Mama, înspăimântată, își afunda plânsul în pumni. Nu reușea să priceapă cum de omul pe care mai ieri l-am omenit și căruia i-am oferit căldura căminului devenise atât de fanatic, un dușman periculos, gata să ne omoare. În spatele neamțului, un grup de soldați își țineau puștile îndreptate spre „dușmanii Marelui Reich”, adică Ștefan Dichiseanu și ai lui.
Cumplit lucru, războiul! Sub amenințarea morții, viața capătă alt sens. Evenimentele s-au precipitat cu un dramatism greu de redat în cuvinte. Am fost urcați, la rândul nostru, într-un bou-vagon, părinții și cinci dintre copii – patru minori, plus Vasile care deja lucra la Revizia de vagoane. Am fost îmbarcați alături de alți ceferiști. Destinație necunoscută. În fiecare gară mai atașau vagoane, astfel încât la Curtici – căci ne-am lămurit, eram duși spre Ungaria – convoiul avea cam douăzeci de vagoane. Bine păzite de soldați germani. Și, ca să vezi cum credința în Dumnezeu te ajută adeseori, prin stațiile din Ungaria, copii ca noi ne aduceau pâine, apă, de-ale gurii, așa cum și noi îi ajutaserăm cândva pe prizonierii din trenurile care treceau prin Adjud. Într-un fel sau altul, bunătatea sufletească își întoarce fața. Important e să rămâi om. Kenyér – pâine, kolbász – cârnat și víz – apă au fost primele cuvinte în limba maghiară pe care le-am învățat. Omenie fără frontiere…
După o călătorie chinuitoare ce părea să nu se mai sfârșească, am ajuns în Austria, la Salzburg. Atunci tata a mulțumit Proniei, căci aflase ceva cumplit. Nemții voiau să arunce convoiul în aer, însă ungurii s-au opus, invocând motivul că eram civili, nu militari angajați în război. Fără gestul salvator și binecuvântat al maghiarilor, familia mea ar fi fost astăzi doar o dureroasă amintire…
Așa am început viața în lagăr. Sediul, o fabrică de bere părăsită, Augustiner Bräustübl. Pază militarizată. Mâncare la cazan… și bombardamente cât cuprinde. La un moment dat a venit șeful lagărului, i-a aliniat pe cei mari și a spus: „Cine nu muncește în țara lui Hitler nu mănâncă pâine!”. Așa încât tata și fratele meu, ca și ceilalți bărbați valizi, au plecat la muncă, sub pază. Tot la gară… dar la Salzburg. Un incident care a marcat și familia noastră a fost deraierea a două vagoane cu muniție și militari. Iar fratele meu, spre îngrijorarea și spaima noastră, a fost acuzat de sabotaj. L-au arestat imediat și l-au dat pe mâna temuților „Cap de mort”. Aruncat într-o celulă, fără lumină, deasupra unui pârâiaș care întreținea o umiditate mortală, Vasile a fost torturat, după cum mi-a povestit el însuși mai târziu, când groaza încă i se mai citea în priviri. Deși nevinovat, a rămas în celulă până la sosirea trupelor americane. Dar până atunci avea să mai fie multă suferință și spaimă.
Noi, restul familiei, cei din lagăr, nu aveam voie ca în timpul bombardamentelor americane să ne adăpostim prin tunelurile din munte. Eram prizonieri… Cei mai mici, copiii, printre care și eu, ne furișam dincolo de zona interzisă, înșelând paza, și ne jucam cu copiii localnicilor. Cel mai comunicativ și mai simpatic puști – a cărui figură nu o pot uita nici azi -, Siegfried, nu ne trata ca pe niște prizonieri. Ne aducea de acasă mâncare, bomboane – ce mai, un prieten adevărat.
Casa lui se afla de fapt lângă noi, dar dincolo de gardul din sârmă ghimpată. În timpul unui bombardament, Siegfried a fost ucis împreună cu doi tovarăși de joacă din lagăr. Norocul meu a fost că tocmai atunci nu eram prin zonă. Cel mai rău i-a fost însă mamei. Tata muncea, nouă, copiilor, ne ardea de joacă, dar mama, pe lângă grijile inerente ale vieții din lagăr, era greu încercată de întemnițarea lui Vasile și de faptul că nu știa nimic despre soarta celorlalți copii rămași în țară. Din cauza gândurilor negre, a nesiguranței, a incertitudinilor, dar și a condițiilor grele, s-a îmbolnăvit.
Au fost clipe chinuitoare, ce păreau să nu se mai termine, însă a venit, ca prin minune, și ziua izbăvirii. Nu pot spune exact când s-a întâmplat – era un sfârșit de vară. Sunt sigur că istoricii știu cu precizie când au intrat americanii în Salzburg, dar eu, cum am spus, nu mai pot fixa momentul în timp. Toate acele evenimente îmi par acum un vis îndepărtat și nu le pot rememora altfel decât cu mintea copilului de atunci. Era noapte spre dimineață. De asta sunt sigur. Se auzeau răzleț împușcături, lucru obișnuit. Unul dintre ai noștri, care știa germană, a strigat spre ziuă, cu bucurie:
– E pace!
Când s-a luminat, am zărit steagul alb pe clădirea spitalului, care se afla nu departe de noi. Nemții care ne păzeau dispăruseră. Atunci am înțeles că într-adevăr e pace… Un uruit asurzitor de tancuri se apropia de noi. Era un zumzet metalic, greu ca un fluviu de fier. Noi, copiii, am rupt gardul de sârmă și ne-am repezit în stradă. Nu știam ale cui sunt tancurile, dar, aflând că e pace, am îndrăznit. Erau americanii! Stăteau veseli și fericiți pe turelele tancurilor, cu antebrațele rezemate de arme. Convoiul s-a oprit în fața lagărului. Americanii au coborât… Pe fața mea și a celorlalți copii români, mai mici, se citea surpriza. În fața noastră, minunea minunilor, a apărut un militar negru! Era primul negru pe care îl vedeam în viața mea. Ce să fi căutat ei la Adjud?! A coborât și a luat în brațe un puști de-al nostru. L-a pupat, apoi a scos din buzunare, ca un fachir, tot felul de dulciuri. Printre ele și populara gumă de mestecat americană. La început am încercat să o înghit. După trei zile, americanii au venit din nou și ne-au invitat pe noi, copiii, să urcăm într-un camion. Mama s-a speriat. Era îngrozită. Ne-am trezit toți copiii duși la un depozit uriaș unde am fost îndemnați să ne alegem tot ce dorim din minunile aflate acolo: mâncare, jucării, îmbrăcăminte. Nu mai știam ce să fac. După atâtea bombardamente, foamete, privațiuni și lipsuri mă simțeam ca-n rai. Eram cu adevărat într-un fel de rai… Și peste toate astea m-am ales și cu o bicicletă. Cam mare, e drept, dar o bicicletă adevărată! Văzându-ne, la întoarcere, părinții au simțit cu și mai multă speranță și bucurie gustul păcii. Nu după mult timp, un oficial de la primărie a venit și i-a adunat pe toți cei din lagăr în careu. De data asta, nimeni nu s-a mai speriat. Lumea era doar curioasă. Oficialul s-a adresat, la întâmplare, unui bărbat.
– Ce profesie ai?
– Inginer. De căi ferate…
– Dacă alegi să rămâi în Austria, ai 2.000 de mărci pe lună. Câți copii ai?
– Doi.
– Atunci vei avea 3.000 de mărci!
A venit și rândul tatei, care la patru copii ar fi primit 4.000 pe lună, iar lumea a rămas cu gura căscată când, la propunerea de a rămâne acolo, el a răspuns:
– Puteți să-mi dați și 10.000, eu îmi iau copiii și plec în țara mea.
Atunci oficialul a spus, pe un ton blând:
– Nu uitați că România este ocupată de ruși. Chiar doriți să-i cunoașteți mai îndeaproape?
– Orice-ar fi, eu mă întorc acasă cu familia, a fost replica tatei, iar vorbele lui au sunat ca un glas al destinului.
Cu toate vicisitudinile unei „vieți noi” ce avea să-l aștepte în țară, aflată acum în lagărul sovietic, tata nu a arătat niciodată că ar fi regretat hotărârea luată cu atâta fermitate. De fapt, eu cred că nu tata a hotărât. Dumnezeu a vrut să se întâmple așa! În această privință cred că îi semăn tatălui meu. Pe unde am umblat, prin lume, întotdeauna mi-am dorit să mă întorc acasă. Suntem un neam sentimental, incurabil, noi, Dichisenii…
Cartea Adevărul, mai frumos decât legenda poate fi achiziționată de la: