„Se spune, o preafericitule și înțeleptule sultan, că pe vremuri era un neguțător bogat care plănuia să meargă în vizită într‑o altă țară. Și‑a umplut traista cu pâine și curmale și s‑a urcat pe cal. A mers multe nopți, doar sub grija lui Allah, până când a ajuns la destinație. După ce și‑a isprăvit vizita, s‑a întors acasă. A călătorit vreme de trei zile, iar în cea de‑a patra a dat peste o livadă și a intrat să se adăpostească de soare la umbra pomilor. S‑a oprit lângă un râu, la umbra unui nuc, a scos mai multe pâinici și un pumn de curmale și a început să mănânce, aruncând sâmburii de curmale în stânga și‑n dreapta, până când s‑a săturat. Apoi s‑a ridicat și și‑a făcut rugăciunile.
Nici n‑a isprăvit bine, că s‑a pomenit alături de un efrit bătrân care ținea o sabie în mână și avea picioarele pe pământ și capul în nori. Efritul a strigat:
– Ridică‑te ca să te omor cu sabia asta, așa cum și tu l‑ai omorât pe fiul meu.
– În numele lui Allah, nu ți‑am ucis eu fiul, a spus neguțătorul înfricoșat. Cum se poate una ca asta?
Efritul i‑a zis:
– Păi nu te‑ai așezat tu la poalele unui copac, nu ai scos niscaiva curmale din traistă și n‑ai aruncat în jur sâmburii?
– Ba da, așa am făcut, a răspuns neguțătorul.
– Chiar atunci când aruncai tu sâmburii, fiul meu s‑a nimerit să treacă prin apropiere, a fost lovit și omorât de unul dintre ei, iar acum trebuie să te ucid și eu pe tine.
– Oh, stăpâne, ai milă și nu mă omorî! a spus neguțătorul.
– În numele lui Allah, trebuie să‑ți curm viața, pentru că și tu ai luat‑o pe cea a fiului meu, a răspuns efritul.
– Dacă într‑adevăr l‑am omorât, am făcut‑o din greșeală. Iartă‑mă, rogu‑te, a spus neguțătorul.
– Trebuie să te ucid, a răspuns efritul și l‑a aruncat pe neguțător la pământ.
Neguțătorul a început să plângă de grija nevestei și a copiilor lui. Efritul și‑a ridicat sabia în timp ce neguțătorul, cu fața scăldată în lacrimi, a zis:
– Nu există putere pe lume în afară de cea care vine de la Allah cel Atotputernic.
Dar când Șeherezada a ajuns cu povestea în acest moment, au început să se arate zorii, așa că a tăcut, sfioasă, lăsându‑l pe sultanul Șahriar să se perpelească de curiozitate, nerăbdător să afle sfârșitul poveștii. Doniazada i‑a spus surorii ei:
– Vai, surioară, ce poveste ciudată și încântătoare!
– Nici nu se compară cu ceea ce voi povesti mâine‑noapte, asta dacă sultanul îmi va cruța viața și mă va mai lăsa să trăiesc. Va fi chiar mai captivantă povestea și mai plină de miez.
Sultanul s‑a gândit: „Îi cruț viața până când o să aud și restul poveștii. Apoi, a doua zi, o voi trimite la moarte.”„
Cartea O Mie Și Una De Nopți poate fi achiziționată de la: