Citatul zilei – 20 mai 2017: Civilizația uitată – Robert M. Schoch

Marele Sfinx

Trebuie să recunosc că Mena House (numit astfel în onoarea lui Menes, legendarul faraon al primei dinastii a Egiptului unit) este hotelul meu preferat din zona metropolitană a marelui Cairo. Ador ambianța de secol XIX și istoria. Pe un tărâm unde istoria te copleșește, acesta este un hotel care își spune propria istorie; este un loc unde au stat regi, prinți, președinți, capete încoronate de la Hollywood și celebrități din toate colțurile și domeniile lumii. Dar mai mult decât orice altceva, la Mena House ador priveliștea. Rezervă camera potrivită și te poți bucura de un balcon al tău ce dă spre Marea Piramidă, singura minune din Antichitate care a supraviețuit.

Mena House se află la Giza (un oraș în sine care formează o parte a modernului mare Cairo), la numai 0,5 km nord de Marea Piramidă. De îndată ce ieși pe ușă, poți cutreiera străzile veșnic aglomerate care duc spre piramide. Să fii însă pregătit pentru armata de vânzători care te vor năpădi rapid, încercând să facă negoț cu brelocurile în formă de șoim și antichități false. Dacă nu ai chef să te plimbi, poți lua unul dintre multele taxiuri, dar la fel de bine cămile și cai.

Situate altădată departe de orice așezare, piramidele din Giza au fost construite la marginea Saharei, deșert aparent nesfârșit de dune frumoase și inaccesibile care se întinde pe toată lungimea Africii de Nord. La începuturi, Mena House era o clădire regală folosită de Ismail Pașa (1830–1895), care a domnit ca chediv (vicerege) otoman al Egiptului și Sudanului din 1863 până în 1879. Aici chedivul și oaspeții săi se odihneau și se împrospătau când plecau la vânătoare în deșert sau doreau să viziteze piramidele. Desigur, astăzi piramidele se află încă la marginea Saharei (căci deșertul nu s-a mutat!), dar drumurile traversează în lung și în lat și înconjoară piramidele, care au fost încercuite cu repeziciune de cartierele moderne în expansiune ale burgheziei marelui Cairo.

Piramidele și în special Marea Piramidă și-au câștigat pe bună dreptate reputația de uimitoare minuni ale lumii antice. Perfect aliniate după punctele cardinale (Marea Piramidă este orientată către nord cu o exactitate care nu a mai putut fi echivalată până la sfârșitul secolului al XIX-lea sau începutul secolului al XX-lea) și construite din blocuri de piatră de o greutate copleșitoare cu o precizie care sfidează explicațiile simpliste, piramidele rămân o enigmă din multe puncte de vedere. Inginerii zilelor noastre și oamenii în general se întreabă cum au fost ridicate. Eu însumi am fost interesat de piramide și am scris chiar două cărți despre ele (Schoch și McNally 2003; Schoch și McNally 2005). Cu toate acestea, prima mea iubire de pe Platoul Giza este altceva, ceva din imediata apropiere: Marele Sfinx.

Eu și Sfinxul

Marele Sfinx din Egipt, poate cea mai faimoasă statuie din lume, are pentru mine o semnificație foarte specială. Eu și Sfinxul avem împreună o lungă istorie. Mai bine de 20 de ani, Sfinxul mi-a influențat și mi-a modelat viața, bântuindu-mă și vorbindu-mi. Problema vechimii Sfinxului mi-a fost pusă pentru prima dată către sfârșitul anului 1989 de „egiptologul independent” John Anthony West, cunoscut poate cel mai bine pentru studiile și pentru popularizarea operei egiptologice a filosofului și matematicianului R.A. Schwaller de Lubicz (1887–1961), precum și pentru ghidul său intitulat The Traveler’s Key to Ancient Egypt (1985). Schwaller de Lubicz sugerase, într-o manieră aproape improvizată, că Marele Sfinx a fost erodat de apă, nu de vânt sau nisip (vezi West 1993). West și-a dat seama că, dacă lucrul acesta ar fi fost adevărat, implicațiile ar fi fost profunde. Dar cine ar putea confirma natura dezagregării și eroziunii rocilor Sfinxului? Un geolog, desigur! Așa că West a pornit în căutarea unui geolog „deschis la minte” care ar fi putut să-i arunce o privire critică și obiectivă Marelui Sfinx.

Un coleg de-al meu, profesor de engleză care preda în același colegiu ca mine la sfârșitul anilor 1980, l-a întâlnit pe West pe când preda la Cairo. Știa că West căuta un geolog, așa că a aranjat lucrurile astfel încât West să țină o prelegere la universitate și ne-a invitat pe amândoi la cină. A fost suficientă o singură discuție ca să mă implic în poveste. În vara următoare eu și West am călătorit în Egipt. Am văzut pentru prima dată Sfinxul cu ochii mei la 17 iunie 1990. De atunci am revenit de multe ori, de mai multe ori decât îmi pot aminti, nu numai să cercetez Marele Sfinx, ci și să investighez alte mistere de pe tărâmul faraonilor. S-a dovedit că problema eroziunii Sfinxului era, din punctul meu de vedere, destul de simplă și clară. După numai câteva călătorii în Egipt, studierea atentă a statuii și a împrejurimilor ei și colectarea de informații seismice subterane împreună cu geologul Thomas Dobecki (despre care am discutat în acest capitol la secțiunea „Redatând Marele Sfinx”, vezi Dobecki și Schoch, 1992), m-am simțit suficient de încrezător ca să-mi anunț rezultatele comunității academice și lumii în general. La adunarea anuală a Geological Society of America (GSA) din octombrie 1991 am prezentat dovada că originile Marelui Sfinx trebuie împinse cel puțin către intervalul cronologic 7000–5000 î.Hr. sau poate chiar mai înainte (teoria aceasta a fost prezentată numai după ce un rezumat științific, trimis împreună cu West, a fost acceptat ca urmare a unei evaluări profesionale pozitive; vezi Schoch și West 1991). Mi-am pledat cauza folosind analize științifice, de la compararea de profiluri de eroziune și dezagregare a rocilor din jurul Sfinxului până la istoria climatică a Egiptului. Am fost imediat bombardat de mass-media și dezaprobat vehement de arheologi și egiptologi. Viața mea n-a mai fost la fel de la acea conferință hotărâtoare. Un documentar al NBC difuzat în 1993, intitulat „The Mystery of the Sphinx”, prezentat de regretatul Charlton Heston, care a descris cercetarea mea de teren în Egipt, a fost vizionat de milioane de oameni și a primit un Premiu Emmy (Proiectul Sfinx 1993; versiunea DVD disponibilă a fost reeditată și include materiale suplimentare/neesențiale). Mulți oameni mă știu sau cred că mă știu (ori, mai corect spus, știu de mine) datorită controversei pe care cercetarea mea a stârnit-o în legătură cu vârsta Sfinxului. O scriitoare și producătoare de film mi-a spus chiar că îmi cunoaște munca mai bine decât mine însumi! Chiar și așa stând lucrurile, voi spune aici povestea Marelui Sfinx și a cercetării mele despre ea (pentru mine Sfinxul a fost dintotdeauna o figură feminină) așa cum o știu. Mai întâi câteva informații legate de acest simbol al Antichității (pentru informații suplimentare privind Marele Sfinx, vezi articolele și cărțile mele listate din bibliografie).


Cartea Civilizația uitată poate fi achiziționată de la: