Dacă m-aș mai întâlni cu Cordelia, ce i-aș spune despre mine? Adevărul sau ceva ce m-ar avantaja?
Probabil că a doua variantă. Încă simt nevoia asta.
N-am văzut-o cam de multișor. Nu că m-aș fi așteptat s-o întâlnesc. Dar acum că am revenit aici, nu pot să mă plimb pe vreo stradă fără s-o zăresc, fugitiv, cum face colțul sau dispare într-un intrând. Se înțelege de la sine că aceste fragmente din ea – un umăr, culoarea bej, stofa din păr de cămilă, un profil, un picior văzut din spate – aparțin unor femei care, văzute în ansamblu, nu sunt Cordelia.
N-am nici o idee cum mai arată acum. E grasă, are sânii lăsați, îi atârnă firișoare gri de păr pe la colțurile gurii? Improbabil: le-ar smulge cu penseta. Poartă ochelari cu rame la modă, și-a făcut o operație de ridicare a pleoapelor, are părul în șuvițe sau vopsit tot? Toate astea sunt posibile: amândouă am ajuns la vârsta limită, la zona tampon când mai poți crede că asemenea stratageme au efect, dacă știi să te ferești de lumina dură a soarelui.
Îmi imaginez cum își cercetează Cordelia pungile din ce în ce mai mari de sub ochi, cu epiderma văzută de aproape, moale și încrețită ca pielea de pe coate. Oftează și o masează cu cremă din cea adecvată. Știe Cordelia care e cea adecvată. Își examinează mâinile, care s-au scofâlcit un pic, s-au zbârcit un pic, cam ca ale mele. Au început să se umfle încheieturile și să se veștejească buzele; prind deja contur bărbiile suprapuse, în sticla neagră a geamurilor de metrou. Deocamdată nimeni nu observă amănuntele de soiul ăsta dacă nu privește foarte atent; dar eu și Cordelia ne-am antrenat să privim cu multă atenție.
Lasă să cadă prosopul de baie, care e verde, un verde marin stins, asortat cu ochii ei, privește peste umăr, vede în oglindă cutele de piele de pe talie, ca faldurile de la gâtul unui buldog, fesele atârnând ca niște moțuri de curcan și, întorcându-se, ferigile uscate ale părului. Mă gândesc la ea în trening, tot verde marin stins, exersând într-o sală oarecare și transpirând ca un cal. Știu precis ce ar zice despre asta, despre toate astea. Ce-am mai chicotit, de scârbă amestecată cu încântare, când am descoperit ceara pentru epilat folosită de surorile ei mai mari, congelată într-o cutie și plină de peri țepoși. Aspectele grotești ale trupului i-au stârnit întotdeauna curiozitatea.
Mă gândesc ce-ar fi dacă ne-am întâlni din senin. Poate că ea ar purta un palton uzat și o pălăriuță croșetată, ca o acoperitoare de ceainic, și ar ședea pe bordura trotuarului cu două pungi de plastic pline cu singurele ei posesiuni lumești, bombănind de una singură. Cordelia! Nu mă recunoști? aș zice. Ea m-ar recunoaște, dar s-ar preface că nu. S-ar ridica și s-ar îndepărta șontâc-șontâc, cu picioarele umflate, cu șosetele uzate ieșindu-i prin găurile cizmelor de cauciuc, aruncându-mi o privire peste umăr.
Extrag o oarecare satisfacție din asta, mai multă din lucruri și mai urâte. Mă uit de la o fereastră, sau de la un balcon ca să văd mai bine, cum un bărbat o fugărește pe Cordelia pe trotuarul de sub mine, o prinde, o lovește cu pumnii în coaste – n-aș suporta să fie fața –, o trântește la pământ. Nu pot continua.
Mai bine schimb imaginea cu a unui cort pentru oxigen. Cordelia zace fără cunoștință. Am fost chemată, prea târziu, să stau la capul ei la spital. Niște flori urât mirositoare se veștejesc într-o vază, în brațe și în nas îi intră tuburi, se aude zgomotul respirației agonice. O țin de mână. Fața ei e albă și pufoasă, ca o chiflă necoaptă, cu semicercuri gălbejite sub ochii închiși. Nu-și mișcă pleoapele, dar simt o vagă tresărire a degetelor; sau e doar o închipuire? Șed acolo, întrebându-mă dacă să-i trag afară tuburile din vene, dacă să scot ștecherul din priză. Nici urmă de activitate cerebrală, anunță doctorii. Plâng, oare? Și cine m-ar fi chemat?
Și mai bine: un plămân de oțel. N-am văzut niciodată unul, dar ziarele publicau fotografii cu copii în plămâni de oțel, demult, când lumea se mai îmbolnăvea de poliomielită. Pozele acelea – plămânul de oțel fiind un cilindru, un gigantic cârnat de metal, cu un cap de om ieșind la un capăt, întotdeauna un cap de fetiță cu părul revărsat pe pernă și cu ochii mari, de nictalop – mă fascinau mai mult decât poveștile despre copiii care umblau pe gheața subțire și cădeau în apă și se înecau, sau despre copiii care se jucau între șine și trenurile le tăiau mâinile și picioarele. Te puteai infecta cu polio fără să știi cum sau unde și te pomeneai într-un plămân de oțel, fără să pricepi de ce. De la ceva ce ai inspirat sau ai mâncat sau ai luat de pe banii murdari trecuți prin mâinile altora. Nu aflai niciodată.
Plămânii de oțel erau folosiți ca sperietoare și invocați drept motive ca să nu facem ceea ce doream. Fără ștranduri, fără zone aglomerate vara. Vrei să-ți petreci restul vieții într-un plămân de oțel? ziceau. O întrebare idioată, deși, pentru mine, o astfel de viață, cu inerția și compătimirea pe care le presupunea, avea atractivitatea ei secretă.
Așadar, Cordelia într-un plămân de oțel, făcută să respire așa cum faci o muzicuță să cânte. În preajma ei se aude un șuierat astmatic, mecanic. E pe deplin conștientă, dar incapabilă să se miște sau să vorbească. Eu intru în rezerva ei, mișcându-mă, vorbind. Privirile ni se întâlnesc.
Cartea Ochi-de-pisică poate fi achiziționată de la: