Într-un segment de timp care a debutat sub semnul relativismului și a evoluat, rapid, înspre starea de incertitudine, cum este epoca noastră, rigoarea logică supusă tendinței de a înveșmânta categorial realitatea, inclusiv existențialul, a fost asediată când de momentul neîncrederii în limbaj („cuvântul care ascunde”: Nietzsche, Heidegger, Gadamer etc.), când de cel al „gândirii slabe” (Vattimo), când de al facilității deconstructiviste (Derrida). Deocamdată, neavând necesara distanțare în timp, înregistrăm fenomenele pe fundalul căutării unui altceva, cunoscând doar (e nota noastră de optimism) că mișcarea evoluției omenirii se traduce în ciclicitate. Dinamica evenimențialului, tulbure și multidirecționată, a debutat chiar cu fragilizarea pieselor dure ale gândirii (numim astfel conceptele), devenite elastice, fără a-și pierde, totuși, așezarea disciplinară, dar forțând limitele altădată rigide. Și, în consecință, filosofia nu mai înseamnă, după ultima încercare a lui Heidegger, „sistem”, ci operare pe secvențe fenomenale, ca decupaje din realitatea întregului (fie aceasta a concretului, materială, fie a existențialului în cuprindere ontologică), oferind – doar prin coroborare – un summum al esențelor „localizabile”. Subiectivitatea și obiectivitatea devin concepte laxe și, aproape întotdeauna, nu-și mai arogă disocierea, interconectându-se, proces similar celui din fizica cuantică în care realitatea e dependentă de observator. Adevărul este act de atribuire pe spații mai restrânse, intuiția stabilind consensul prin protecție metaforică: noțiunea se dilată, pentru a asigura cuprinderea unei semnificații pe care mai vechea practică încerca să o comprime.
Procesul este deosebit de vizibil și în planul teoriei, al criticii și al istoriei literare. Spațiul didactic și cel academic se mai supun, încă, deși nu întotdeauna cu deplină convingere, unei tehnicități care ocultează tocmai substanța obiectului. Dincolo de acestea, însă, a încetat supunerea în fața rigidității conceptuale, convenția lecturii operând cu o altă aliniere: citim Odiseea și Iliada, uitând de epopee, ca pe niște romane; „nuvela” Ciuleandra este, cum este și pentru autorul ei, un roman; acceptăm a fi „roman în patru părți” textul de câteva pagini, atașat literaturii absurdului, Pâlnia și Stamate, al lui Urmuz; apelăm la noțiunea de roman pentru a delimita astfel chiar Istoria literaturii… a lui G. Călinescu; conform dorinței poetului, amplul poem epic-dramatic Evgheni Oneghin a intrat în istoria literaturii universale ca „roman în versuri„; în sfârșit, rămânând doar la aceste exemple, parabola în proză a lui Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, poate fi comentată ca poem. Dacă mai adăugăm, cu schimbare de plan, faptul că prozodia nu-și mai recunoaște, în literatura actuală, componentele care au făcut școală timp îndelungat, nu putem decât să ne repliem pe poziții în care tradiționalele scheme ale genurilor și speciilor au rămas – lucru bine cunoscut – aproximări care nu depășesc nivelul unui efort neconcludent.
Diferențele, ce țin de natura formală a textualizării – dat fiind faptul că epicul, liricul, dramaticul, eseul și chiar relatarea în termeni de „transcriere” pot coabita –, cedează și își pierd puterea reductivă în fața deschiderii orizontului semnificativ, liber de orice constrângere, iar constructul rămâne a fi definit prin amploarea și „vitalitatea” câmpului semantic. Când intuiția scriitorului însuși dispune o atare legitimare formală elastică a textului său, lucrurile apar înscrise deja pe diagrama unei „naturalități” integrate de drept artisticului. Declinând ca „roman în versuri” noua sa carte, Geniul inimii, Aura Christi nu edifică pe „modelul Pușkin”, ci reface un traseu, recreditează o paradigmă ale cărei resurse păreau epuizate. Poeta știe că, acum, roman înseamnă dimensiune existențială și, cum vom vedea, cu aceasta vine în atingere textul său. Corespondențele sintagmatice, lecturate prin grila intertextualității, nu vor indica niciodată simple transcripte, fiindcă nu mecanica de acest tip guvernează procesul creator, ci aparțin unor circuite, pe întinderea cărora „geniul inimii” sau „iluminarea” (formule aflate pe coperta interioară a volumului Aurei Christi) se află doar pasager în punctul numit Nietzsche sau Rimbaud, cunoscută fiind îndelungata, numeroasa și diversificata lor precedență. Orice creator trăiește într-un univers cultural bântuit de informații specifice acestuia, asemeni celui care ne cuprinde pe toți, acesta cu o altă densitate și diversitate; doar în acest fel culturalul a făcut posibilă aserțiunea că întreaga literatură a Europei se află deja în creația aedului orb. Tiparul este al mitului de întemeiere, cuprinzând ceea ce a fost, este și va fi, sprijinit pe o nelimitare care, mutatis mutandis, a făcut loc absolutului absurd, simbolic cuprins în justificarea califului Omar I adus în situația de a ordona distrugerea bibliotecii din Alexandria: „Dacă aceste cărți sunt în acord cu Cartea Sfântă, atunci ele sunt redundante. Dacă nu, atunci sunt indezirabile. Oricum ar fi, ele trebuie aruncate în flăcări„. Falsul începe de la absolutizarea sensului singularității, în timp ce întregul nu poate fi decât armonia semnificațiilor multiplului, drept care „localizările” sunt – pentru cel aflat la contactul cu universul cultural saturat continuu de fluxul informațional – doar accidente ale istoriei.
Cartea Geniul inimii poate fi achiziționată de la: