„Silvia nu a răspuns. Am urmat-o prin labirintul de culoare, căutând un drum care să ducă la subsol, văzând cum paznicii, rând pe rând, alergau în direcția opusă. M-am trezit admirându-i, întrebându-mă cât curaj le trebuia să fugă spre pericol, de dragul altor oameni.
Paznicii care treceau pe lângă noi semănau foarte mult unul cu celălalt, ceea ce îi făcea greu de identificat, până când niște ochi verzi s-au intersectat cu ai mei. Aspen nu părea speriat, nici măcar surprins. Exista o problemă, iar el se ducea să o rezolve. Acesta era firea lui, pur și simplu.
Nu ne-am privit insistent, dar a fost de-ajuns. Așa stăteau lucrurile cu Aspen. Într-o fracțiune de secundă, fără să-i vorbesc, i-aș fi putut spune Fii atent și ai grijă de tine. Și, fără să rostească vreun cuvânt, răspunsul lui ar fi fost Știu, ai grijă de tine.
Dacă în privința lucrurilor pe care nu era nevoie să ni le spunem puteam să stau liniștită, când venea vorba despre lucrurile rostite cu voce tare, nu aveam noroc. Ultima noastră conversație nu a fost una tocmai fericită. Fusesem gata să părăsesc palatul și îl rugasem să-mi acorde timp să trec peste Alegere. Iar apoi, sfârșisem prin a rămâne, fără să-i explic de ce.
Poate că începea să nu mai aibă răbdare cu mine, poate că puterea lui de a-mi vedea doar părțile bune se risipea. Cumva, trebuia să îndrept situația. Nu puteam să-mi imaginez viața fără Aspen. Chiar și acum, când speram că Maxon avea să mă aleagă, o lume fără Aspen mi se părea ireală.
– Iată-l! a strigat Silvia, împingând un panou misterios într-un perete.
Am pornit în jos, pe scări, cu Elise și Silvia în frunte.
– La naiba, Elise, grăbește pasul! a strigat Celeste.
Mi-aș fi dorit ca vorbele ei să mă supere, însă știam că toate gândeam al fel.
În timp ce coboram spre încăperea întunecată, am încercat să mă resemnez în privința orelor pe care urma să le irosim, ascunzându-ne ca niște șoareci. Ne-am continuat drumul în jos. Sunetul fugii noastre acoperea strigătele, până când vocea unui bărbat a răsunat chiar deasupra noastră.
– Opriți-vă! a răcnit el.
Kriss și cu mine ne-am întors, privind uniforma care începea să se distingă.
– Așteptați! le-a strigat ea fetelor de mai jos. E un paznic.
Am rămas pe trepte, respirând greu. În cele din urmă, paznicul ne-a ajuns, gâfâind și el.
– Îmi pare rău, domnișoarelor. Rebelii au fugit de îndată ce s-au tras focurile de armă. Presupun că astăzi nu aveau chef de luptă.
Silvia, netezindu-și hainele, a vorbit în numele nostru:
– Regele a considerat că este sigur? Dacă nu, atunci le pui pe aceste fete într-o situație periculoasă.
– Șeful gărzii a clarificat totul. Sunt sigur că Maiestatea Sa…
– Tu nu vorbești în numele regelui! Haideți domnișoarelor, continuați să mergeți.
– Vorbești serios? am întrebat eu. Coborâm acolo degeaba.
Silvia m-a fixat cu o privire care ar fi putut să oprească un rebel din drumul lui, iar eu am tăcut. Cât timp m-a ajutat, fără să știe, cu lecțiile ei suplimentare să nu mă mai gândesc la Maxon și la Aspen, Silvia și cu mine am devenit, într-un fel, prietene. După mica mea ispravă de acum câteva zile cu Actualitățile, părea că prietenia noastră se dizolvase. Întorcându-se către paznic, a continuat:
– Obține un ordin oficial din partea regelui, iar noi ne vom întoarce. Domnișoarelor, mergeți mai departe.
Am schimbat cu paznicul o privire exasperată și ne-am văzut fiecare de drumul său.
Silvia nu a părut să aibă nicio remușcare când, douăzeci de minute mai târziu, un alt paznic a sosit și ne-a spus că eram libere să mergem la etaj.
Eram atât de iritată de această situație, încât nu le-am mai așteptat pe Silvia și pe celelalte fete. Am urcat scările, ieșind undeva la primul etaj, și mi-am continuat drumul spre camera mea, cu pantofii încă în mână. Servitoarele mele lipseau, dar pe pat mă aștepta o tavă micuță de argint, pe care se afla un plic.
Am recunoscut imediat scrisul lui May și am deschis plicul, nerăbdătoare să-i citesc cuvintele.
Ames,
Suntem mătuși! Astra e perfectă. Mi-aș dori să fii aici, să o vezi cu ochii tăi, dar înțelegem cu toții că acum trebuie să fii la palat. Crezi că ne-am putea întâlni de Crăciun? Nu-i prea departe! Trebuie să mă întorc să-i ajut pe Kenna și James. Nu-mi vine să cred cât este de drăguță! Uite o fotografie pentru tine. Te iubim!
May
Am scos fotografia lucioasă care însoțea biletul. Toată lumea era acolo, în afară de mine și de Kota. James, soțul Kennei, radia, stând în picioare lângă soția și fiica lui, cu ochii umflați de plâns. Kenna stătea pe pat, în capul oaselor, ținând o legăturică roz, părând epuizată și încântată deopotrivă. Mama și tata străluceau de mândrie, în timp ce May și Gerad erau entuziasmați până peste poate. Bineînțeles, Kota nu venise; prezența lui nu i-ar fi adus nici un câștig. Dar eu ar fi trebuit să fiu acolo.
Cu toate astea, nu eram.”
Cartea Aleasa poate fi achiziționată de la: