Citatul zilei – 23 mai 2017: Bășica Lumii și a ne’Lumii – Flavius Ardelean

Mâncară pe fugă câte ceva – brânză, lapte, un ciot de pâine – și fiecare plecă la treburile sale. Palma rămase în bucătărie să strângă după ei, clătind blidele de mâncare și dereticând în jur. Geamul era deschis spre uliță și Palma vedea ceafa brăzdată de vremuri a tatălui. Omul își făcea de lucru neobosit pe lângă gard, vopsindu-l din nou, de data asta în verde crud.

– Auzi, Palma? întrebă bătrânul fără să se întoarcă, ca și cum un tată știe mereu că e privit de fiică.

– Da, tată.

– Ia zi, te duci azi în dosul casei să răzuiești mucegaiul ăla, ca să vin apoi cu var să spoiesc peretele?

– Mă duc, tată.

– Îhâm, făcu omul mulțumit și lăsă pensula să-i cadă în găleată.

Veni la geamlâc și-și strecură buzele în bucătărie, iar Palma, zâmbind, plecă fruntea spre ele. Moșul lăsă un sărut pe piele, ca o stea în frunte, udă și fierbinte, pecete că Palma era fata lui tata și nimeni nu putea schimba asta, nici măcar o grămadă de oase îngropate în fundul curții.

Dar când, câteva ceasuri mai târziu, după o trândăvie somnoroasă, se duse la peretele din spatele casei, Palma găsi zidul curățat de mucegai. Doar pe alocuri pete verzui palide mai aminteau de plaga ce mâncase tencuiala săptămâni în șir. Rușinată că zăbovise prea mult până să împlinească rugămintea tatălui, Palma înăbuși câteva lacrimi și merse la fântână să bea apă, să-și zdruncine trupul cu răcoarea ei înainte de a da piept cu tatăl, care, pesemne sătul să mai aștepte, fie curățase el peretele, fie rugase pe vreuna dintre surorile ei. Coborî ciutura, o ridică plină și vârî o carafă de lut în apa cristalină, rece ca gheața; sorbi și dinții înghețară-n gingii chiar când simți prezența tatălui în spatele ei. Se întoarse să-și ceară scuze, dar nu găsi pe nimeni. Și totuși, își spuse Palma, simțise pe cineva.

Nu se sperie, că nu fusese prima dată. Îi plăcea să creadă că era sufletul lui Bartholomeus, care, deși slobod, alegea să bântuie casa și grădina în loc să plece hai-hui prin Talpa lui Tapal. Uneori simțea o briză ștergându-i obrazul și-și imagina că era palma lui Bartholomeus mângâindu-i chipul; alteori auzea bubuituri prin casă și știa că era Bartholomeus, neînvățat poate cu lipsa trupului, împiedicându-se și lovindu-se de toate obiectele inutile cu care se înconjoară omul. Multă vreme crezuse că hârșâitul și oftatul din pod erau chiar el, un Bartholomeus îndoliat și el, găsindu-și cămin deasupra camerei Palmei, până aflase, în chip dureros, că zgomotele și tânguielile din pod erau ale lui Miriapodu’ Podu’.

Palma își căută tatăl în grădină, dar nu-l găsi, în schimb dădu peste Ilena, huzurând prin iarbă, smulgând petale și oftând tâmpă a dragoste adolescentină.

– Tu, zise Palma, unde e tata?

– Nu știu, tu.

– Ce tot zaci pe aici? Treabă n-ai?

– Dar tu n-ai? se răsti Ilena.

Palma citi în petatele din jurul copilei relicve ale unei iubiri neîmpărtășite și o cuprinse mila pentru soră-sa. Iubirea fusese cea care clădise cetăți în Palma, și tot ea cea care le sfărâmase. Ar fi vrut să o ferească pe Ilena de asemenea faceri și desfaceri, dar știa că dragostea găsește mereu o cale de a distruge omul, oricât s-ar feri acesta de ea.

– Ia zi, Ilenă, ai curățat tu zidul?

– Care zid?

– Ăla cu mucegai.

Ilena dădu din cap că nu.

– Ana? Sivana?

Ilena ridică din umeri.

– Dar tu știi ceva? întrebă Palma și soră-sa își hlizi dinții și ridică din umeri.

Era beată de amor; nu puteai vorbi cu ea.

Palma ieși din grădină, ocoli casa și merse pe uliță, unde își găsi tatăl, odihnindu-și oasele pe bancă și pufăind din lulea. Văzând-o în poartă, bătrânul zâmbi și îi făcu semn să se așeze lângă el. Palma se rușină din nou, dar se așeză.

– Iartă-mă, tată, am zăbovit prea mult.

– Ce vorbești, fata mea?

Și un fum gros, gri, ca o bucată de suflet de om, se smulse din bătrân și dispăru pe deasupra lor.

– Peretele… Nu l-am curățat.

– Lasă că-l faci mâine.

– Adică nu l-ai curățat matale?

– Nu, fata mea. E curățat?

Palma dădu din cap.

– O fi fost Savina, zise tatăl.

– Sau Ana.

– Sau Ana, repetă omul. Că doar nu Ilena.

Râseră amândoi cu drag de sora cea mică, prinsă cum era, neputincioasă, în colții primei iubiri.

– Nu-i nimic, bine că s-a făcut, zise și supse din pipă bătrânul, care, de când cu moartea lui Bartholomeus, se supăra mai greu pe Palma, de drag, de milă, de grijă de fiica sa de porțelan.

Frunza uscată trosnea în pipă. Se-ncingea, fumul plutea în jurul lor. Deși nu avea voie să fumeze, Palma gusta cu drag din norișorii tatălui, ce-i aduceau aminte de copilărie, așa cum altor copii le stârnesc amintiri dudele, sau mirosul grânelor din șură, sau acreala miasmei străbunicii, de vremuri în care ședea pe genunchii tatălui și deslușea, ajutată de el, forme și povești întregi în fumul pipei, zărind apoi, când norii se răreau, pe mama trudind câte ceva prin curte, departe, mereu departe în amintirile ei.

– Auzi, Palma, o smulse omul din visare.

– Da, tată.

– Mă gândeam… N-ai vrea tu să pleci la oraș?

– La oraș? Dar… ce să fac la oraș?

– Așa mă gândeam eu, Palmă. Să mergi la școala aia de fete acolo, ca să te faci dăscăliță. Că doar știi atât de multe!

– Dar cum să te las aici așa?

– Dar ce, sunt singur? Le am pe Ana, pe Savina, pe Ilena.

– Am mai vorbit despre asta, tată. Și cu timpul mi-a cam trecut. E ceva vreme de când am isprăvit-o cu școala și mă gândesc că mi-ar fi greu să…

– Dar, Palmă, aici sunt prea multe care te trag în jos, te sfarmă, te calcă în picioare. Blestem fundul curții, dar de dragul tău am lăsat oasele acolo, oasele alea la care mergi zi de zi. Și crezi că nu știu cum dormi în unele nopți pe pământul ăla rece? Și crezi că nu mă doare? Sunt tată-tău – știu tot și doare tot… Prea mult necaz, prea multă tristețe pentru tine aici. La oraș poate… poate ai mai uita…

Palma tăcea și privea în jos.

– Crezi că eu n-aș fi plecat de aici, unde orice pas, orice tufiș, orice cui, orice prag, orice scamă îmi amintește de mamă-ta? Când cântă cocoșul, când bate vântul, când se trântește ușa, când, culcat cu palmele sub tâmplă, îmi aud și-mi simt pulsul. Când mă uit la tine, fata mea.

Palma îl cuprinse cu brațele și-și așeză capul pe pieptul său muncit.

– Te-am ținut acasă după moartea ei, dar eu am știut mereu că vrei să înveți mai multe. Sunt pregătit acum, Palma mea scumpă și dragă.

Sărutări părintești îi acoperiră fetei obrajii și fruntea.

– Promiți că te gândești? întrebă bătrânul.

Palma dădu din cap că da.


Cartea Bășica Lumii și a ne’Lumii poate fi achiziționată de la: