„În timp ce Zeliha gonea printre ei, vânzătorii ambulanți care îmbiau trecătorii cu umbrele, haine de ploaie și eșarfe sintetice viu colorate o priveau amuzați. Reuși să le ignore privirile, așa cum reușea să ignore privirile tuturor bărbaților care se holbau la trupul ei plini de dorință. Vânzătorii se uitau dezaprobator și la cercelul strălucitor din nasul ei, ca și când ar fi fost un indiciu al abaterii de la normele modestiei și, prin aceasta însuși semnul lascivității sale. Era foarte mândră de piercingul ăla fiindcă și-l făcuse chiar ea. O duruse, însă n-avea de gând să renunțe la el sau la stilul ei. În ciuda glumelor deocheate ale bărbaților sau a reproșurilor celorlalte femei, a imposibilității de a merge pe străzile pavate cu pietre sparte sau de a sări într-un feribot, și chiar a cicălelii neîntrerupte a mamei ei… nici o forță din lume n-ar fi putut-o împiedica pe Zeliha, care era mai înaltă decât majoritatea femeilor din oraș, să poarte fuste scurte în culori strălucitoare, bluze mulate care îi scoteau în evidență sânii ampli, ciorapi de nailon satinați și, o, da, tocurile alea amețitor de înalte.”
Bastarda Istanbulului – Elif Shafak