Uneori se juca acolo de-a hoții la drumul mare, însă în ziua aceea era cavaler. Un Cavaler al Mesei Rotunde, ca în cartea mare și viu colorată pe care i-o dăruise bunica de ziua lui.
Se săltă deasupra bolovanilor ce acopereau pământul și, plin de neînfricare, se pregăti să-l atace cu paloșul său pe grozavul balaur care scuipa flăcări. Razele soarelui nu ajungeau până în deschizătură, de aceea părea întunecată și rece. Numai bună pentru balauri. În curând, avea să-i facă sângele să țâșnească din grumaz, iar după chinuri îndelungi dihania avea să-i cadă răpusă la picioare.
Cu coada ochiului, văzu ceva care-i atrase atenția. Era o bucată de pânză roșie aflată în spatele unui pietroi, iar curiozitatea puse stăpânire pe el. Balaurul putea să aștepte; poate că acolo se ascundea o comoară. Își luă avânt și sări pe bolovan, privind în cealaltă parte. Preț de un moment, aproape căzu îndărăt, însă până la urmă, clătinându-se și agitându-și brațele, își regăsi echilibrul. Ulterior nu avea să admită că se temuse, însă niciodată, în toți cei șase ani ai vieții sale, nu fusese mai îngrozit ca în clipa aceea. O femeie stătea întinsă, așteptându-l. Zăcea pe spate, privind țintă în sus, cu ochii larg deschiși. Primul său imbold fu să o ia la goană înainte ca ea să îl prindă jucându-se acolo unde nu avea voie. Poate că îl va obliga să-i spună unde locuia, iar apoi îl va târî acasă la mama și tata. Aceștia vor fi foarte mânioși și, cu siguranță, îl vor întreba: „De câte ori ți-am spus că nu ai voie să mergi la Prăpastia Craiului fără un adult?”
Însă lucrul ciudat era că femeia nu mișca. și nici nu avea vreo haină pe ea, iar preț de o clipă, băiatul se simți stânjenit fiindcă stătea acolo, privind o doamnă goală. Ceea ce văzuse el nu era o bucată de pânză de culoare roșie, ci o geantă aflată chiar lângă ea, iar hainele nu i le putea zări nicăieri. Ciudat lucru, să zacă acolo, goală. Mai ales că era așa de frig.
Apoi ceva imposibil îi trecu prin minte. Dacă doamna era moartă? Nu putu găsi nicio altă explicație pentru faptul că zăcea atât de nemișcată. Conștientizarea acestui fapt îl făcu să sară de pe bolovan și să dea încetișor îndărăt, spre marginea despicăturii. După ce se îndepărtă câțiva metri de femeia moartă, se răsuci pe călcâie și o luă la fugă spre casă cât putu de repede. Nu îi mai păsa dacă avea să fie mustrat sau nu.
Sudoarea făcea ca așternutul să i se lipească de corp. Erica se zvârcoli în pat, mutându-se de pe-o parte pe alta, însă îi era cu neputință să găsească o poziție comodă în care să doarmă. Senina noapte de vară nu îi ușura deloc somnul, iar pentru a mia oară își puse în gând să nu uite să cumpere niște draperii care să împiedice lumina să pătrundă în cameră sau, mai degrabă, să îl convingă pe Patrik să o facă.
O scotea din sărite faptul că el putea dormi atât de liniștit chiar lângă ea. Cum oare îndrăznea să stea tolănit acolo și să sforăie, în vreme ce ea se chinuia noapte după noapte? Bebelușul era și al lui. Nu ar fi trebuit, din solidaritate, să stea treaz lângă ea sau ceva de genul ăsta? Îi dădu un mic ghiont în speranța că avea să se trezească. Patrik nici nu se clinti. Îl înghionti un pic mai tare. El mormăi ceva, își trase plapuma peste cap și-i întoarse spatele.
Cu un suspin, Erica se întinse pe spate, cu brațele încrucișate peste sâni și privi țintă în tavan. Pântecele i se arcui în aer ca o sferă mare, iar ea încercă să-și închipuie bebelușul înotând prin întuneric, înăuntrul său. Poate cu degetul mare în gură. Dar totul era încă mult prea ireal ca ea să-și poată imagina cum arăta. Era în luna a opta, dar încă nu se putea obișnui cu gândul că purta înlăuntrul său o nouă viață. Ei bine, cât de curând avea să fie foarte real. Era sfâșiată între nerăbdare și spaimă. Îi era greu să vadă dincolo de naștere. La drept vorbind, în acel moment îi era greu să vadă dincolo de problema neputinței de a mai dormi pe burtă. Se uită la ecranul luminos al ceasului deșteptător. 4:42 dimineața. Poate că ar trebui să aprindă lumina și să citească o vreme.
Cartea Predicatorul poate fi achiziționată de la: