„Vârsta mea sexuală nu m-a preocupat niciodată, pentru că puterile mele nu depindeau atât de mine, cât de ele, și ele știau cum s-o facă și de ce anume, atunci când voiau. Astăzi râd de băieții de optzeci de ani care se duc la doctor îngroziți de obsesiile astea, fără să știe că la nouăzeci e și mai rău, dar asta nu mai contează: sunt riscurile de a fi în viață. În schimb, e o binecuvântare a vieții că memoria bătrânilor slăbește pentru lucrurile care nu sunt esențiale, dar că rareori dă greș pentru cele care ne interesează cu adevărat. Cicero a ilustrat aceasta dintr-o trăsătură de condei: „Nu-i pe lume bătrân care să uite unde și-a ascuns comoara.”
Cu reflexiile astea, și multe altele, terminasem o primă ciornă a articolului, când soarele de august izbucni printre migdalii din parc, iar vasul poștal de pe fluviu, care întârziase o săptămână din pricina secetei, a intrat șuierând în canalul portului. Mi-am zis: Iată cum vin cei nouăzeci de ani ai mei. Nu voi ști niciodată de ce, nici nu încerc să aflu, dar imaginea aceea cutremurătoare a fost imboldul care m-a făcut să-i dau telefon Rosei Cabarcas ca să mă ajute să-mi cinstesc aniversarea cu o noapte libertină. De ani de zile făcusem pace bună cu trupul meu, dedicându-mă recitirii capricioase a clasicilor mei și programelor mele particulare de muzică cultă, însă dorința din ziua aceea a fost atât de năvalnică, încât mi s-a părut un dar de la Dumnezeu. După ce am vorbit la telefon, n-am mai putut scrie. Mi-am atârnat hamacul într-un ungher al bibliotecii, unde în cursul dimineții nu bate soarele, și m-am trântit, cu o piatră pe suflet din pricina zbuciumului așteptării.”
Povestea târfelor mele triste – Gabriel Garcia Marquez