Citatul zilei – 3 septembrie 2017: Belzhar – Meg Wolitzer

Conversația nu avea să ducă nicăieri, așa că am privit fiecare pe geamul lui și, în cele din urmă, Leo a închis ochii și a adormit cu gura deschisă. Mașina era învăluită în mirosul chipsurilor condimentate pe care le mâncase el. Mi-a părut rău pentru el – că acum era ca un copil singur la părinți. Că nu avea o soră mai mare normală. Că avea, în schimb, una suficient de distrusă, încât să meargă să locuiască într-o școală specială din alt stat, la șase ore distanță cu mașina.

Momentul debarcării la The Wooden Barn a fost foarte tensionat. Maică-mea îmi tot aranja camera, în timp ce DJ stătea întinsă în pat, privind în tăcere întreaga scenă, care o amuza evident.

– Să nu uiți să-i tragi câțiva pumni sănătoși tovarășei de studiu în fiecare zi, ca să stea uniform umplutura, a spus maică-mea în timp ce așeza lucruri în sertare.

Am scos din valiză borcanul cu gem de căpșuni Tiptree Little Scarlet, pe care Reeve mi-l dăduse în seara în care ne sărutaserăm prima oară, și am ținut pentru o clipă în mână cilindrul rece de sticlă, de parcă ar fi fost cel mai prețios lucru din lume. Ceea ce, într-un fel, și era.

Ştiam că nu aș fi deschis niciodată borcanul ăsta. Era aproape ca o urnă cu cenușa lui Reeve în ea. Sigiliul avea să rămână neatins pentru totdeauna. Borcanul era sacru pentru mine, așa că l-am pus în sertarul de sus al dulapului de haine și l-am acoperit atent cu o grămadă de sutiene, chiloți și o bluză veche cu Tweetie Bird.

– Doar întinde mâna și lovește-o, bine, Jam? a continuat maică-mea. Lovește-o pur și simplu, ca și cum ar fi un agresor care sare pe tine la colț de stradă.

Mamă, am spus eu, în timp ce DJ continua să ne urmărească.

Nici măcar nu se prefăcea că nu se uită. Mă enerva, colega asta a mea de cameră. Nu-mi venea să cred că eram nevoită să stau cu ea.

– Vreau să zic, pocnește-o ca lumea în partea de jos și pe margini, a continuat maică-mea.

Apoi mi-a demonstrat cum ar fi trebuit să o atac pe așa-numita tovarășă a mea de studiu, perna cea mare cu brațe pe care ea insistase să o cumpărăm pentru camera mea de la Price Cruncher, în Crampton. Femeia de la casă ne zâmbise când am reușit să o urcăm pe banda rulantă. Apoi a spus cu o voce lălăită „Merge cineva la Academia Fenster?”.

Academia Fenster e o școală cu internat pentru snobi, nu foarte departe de casa mea din New Jersey, unde fetele au cai și toată lumea poartă uniforme bleumarin și cântă niște cântece demodate cu rime stâlcite gen „O, Fenster, dragă Fenster, n-o să uităm niciodată acest semestru”. Maică-mea și cu mine, stânjenite, am dat amândouă din cap că nu.

Tovarășa mea de studiu era enormă, portocalie, din catifea. Am detestat-o în magazin și o detestam și acum, în timp ce stătea pe patul meu la The Wooden Barn, cu brațele deschise. Uram până și numele de „tovarășă de studiu”. Toată lumea știa că nu eram în stare să studiez, chiar dacă trecuse un an de când murise Reeve.

Se pare că era timpul „să ne punem pe treabă” sau „să ne ținem de program” – și de vreme ce eu nu puteam să fac asta, atunci pentru mine era timpul să mă înscriu la The Wooden Barn, unde se presupunea că aerul de Vermont, în combinație cu niște sirop de arțar, niciun fel de medicație psihiatrică și nici urmă de Internet, avea să mă vindece. Dar eu nu sunt vindecabilă.

Cealaltă chestie care face ca numele de „tovarășă de studiu” să fie groaznic este că eu nu mai am niciun fel de „tovarăși”. Înainte să îl cunosc pe Reeve și să vreau să fiu cu el tot timpul, cele mai apropiate prietene ale mele din Crampton erau alte două fete simpatice și liniștite, cu păr drept și lung  – fete ca mine. Învățam mult la școală, dar nu eram tocilare și fumaserăm niște iarbă, dar fără să fim drogate. În general eram considerate toate trei drăguțe, plăcute și oarecum timide.

Nimeni nu ne disprețuia, dar pe de altă parte nici nu se gândea nimeni la noi prea des. Eram genul de fete care ne împleteam una alteia părul când eram mai mici, exersam mișcări sincronice de dans și dormeam unele acasă la altele în absolut fiecare weekend. Când rămâneam așa împreună, peste noapte, vorbeam foarte deschis despre o grămadă de subiecte, inclusiv băieți, bineînțeles, chiar dacă dintre noi doar Hannah Petroski avea o relație reală,de lungă durată, cu un tip pe nume Ryan Brown. Ei doi erau foarte serioși și aproape că făcuseră sex.

– Suntem la un milimetru distanță s-o facem efectiv, ne-a dezvăluit Hannah într-un weekend.

Şi chiar dacă eu nu știam prea bine ce înseamnă asta, am dat din cap și m-am prefăcut că știam. Hannah și cu Ryan erau îndrăgostiți încă de la grădinița doamnei Delahunt. Se sărutaseră prima oară pe o bucată de covor din Colțul Somnoroșilor.

După ce l-am pierdut pe Reeve, prietenele mele mă vizitau foarte des, se prezentau solemne la noi acasă. Le auzeam din camera mea în timp ce stăteau în hol și vorbeau cu părinții mei. „Bună ziua, doamnă Gallahue”, spunea una din ele. „E mai bine Jam? Nu? Deloc? Ah, nici nu știu ce să zic. Ei bine, i-am făcut niște fursecuri…”

Dar când băteau la ușa camerei mele, eu nu voiam să stau de vorbă cu ele prea multă vreme.

– Aș vrea foarte mult să treci odată peste asta, a spus în cele din urmă Hannah într-o zi, stând pe marginea patului meu. Nici măcar nu vă știați de foarte mult timp. Cât a fost, o lună?

– Patruzeci și una de zile, am corectat-o eu.

– Ei, știu că ți-e greu, mi-a spus ea. Adică, Ryan e viața mea, așa că nu e ca și cum n-aș putea să înțeleg cumva.

Apoi a adăugat, lăsându-și cuvintele să se piardă:

– Dar totuși…

– Dar totuși ce, Hannah?

– Nu știu, a spus ea.

Apoi a adăugat, pe un ton nefericit:

– Trebuie să plec, Jam.

Dacă Reeve ar fi fost acolo, i-aș fi spus „Nu te enervează cum zice lumea «Dar totuși puncte puncte» și își lasă cumva vocea să se stingă, ca și cum chiar ar fi terminat propoziția? «Dar totuși» nu înseamnă nimic, nu-i așa? Înseamnă doar că nu poți explica ce simți”. „Da, nu suport asta”, ar fi spus Reeve. „Oamenii care spun «Dar totuși» îl au pe Satana în ei.”


Cartea Belzhar poate fi achiziționată de la: