A sosit Expresul 2000 cu scriitori din toate țările Europei. Au venit și ai noștri: Nae Prelipceanu, Adrian Popescu și Andrei Bodiu. Mai târziu a apărut direct de la aeroport și Ion Bogdan Lefter. El nu a făcut călătoria fabuloasă de șase săptămâni cu trenul pe ruta vechiului Expres care străbătea Europa din sud, de la Lisabona, până în nord, la Sankt Petersburg, trecând prin Scandinavia și Țările Baltice. La Friedrichstraße-Bahnhof e o atmosferă de circ, urale, muzică de fanfară, flori de hârtie. Participanții la călătorie trec pe rând prin fața publicului adunat pe peron, epuizați și beți de fericire, în aplauzele generale ca maratoniștii. Pe urmă suntem duși într-o hală mare, la „Berliner Ensemble” unde ascultăm niște discursuri extrem de entuziaste, primite cu ovații prelungite. Și, în sfârșit, un spectacol: doi actori, un bărbat și o femeie. Formează împreună un univers sonor prin pronunțarea nuanțată a literelor alfabetului, rostite izolat sau în grupuri de silabe lipsite de sens. Sunetele ciupesc simțurile, sunt ca degetele pe corzile unor instrumente de percuție.
Oare chiar avem nevoie de sensuri? Oare chiar avem nevoie să știm, când putem să simțim? De ce privirile, de ce atingerea, de ce culorile, de ce muzica, de ce parfumul, căldura, lumina, infinit mai palpabile, mai răscolitoare decât cuvintele? Și totuși, deși le avem pe toate în jurul nostru, simțim o viață întreagă nevoia să spunem și să ni se spună.
Thomas Wohlfahrt, directorul Institutului Cultural Literaturwerkstatt Berlin și inițiatorul proiectului LiteraturExpress 2000 vrea să mă convingă că poezia nu mai poate avea nici un viitor în forma ei scrisă în carte. Numai difuzată pe canalele de mass media, mai ales prin Internet, poate să creeze comunicarea directă, atât de indispensabilă în societatea viitorului presată de lipsa de timp. Poetul trebuie să obțină popularitatea vedetei. Generoasă idee!
Am din ce în ce mai multe momente când aș vrea să fiu lăsată în pace.
Așadar locuiesc la Literaturhaus pe Fasanenstraße, în plin centrul Berlinului. Am o bursă de două luni de la Fundația Preußische Seehandlung. Le datorez această șansă nesperată lui Herr Ernest Wichner și lui Herr Herbert Wiesner. Când am pășit prima dată în camera care urma să-mi adăpostească, vreme de șaizeci de zile, intimitatea, ceea ce m-a izbit în primul rând a fost răceala. Am avut impresia că intru într-un birou în care a fost pus un pat. Mobilă neagră cu stinghii metalice, o mulțime de aparate, de fire care se leagă, șerpuind pe lângă pereți, de prize. Totul strălucitor, imaculat. Nici un fir de praf. O încăpere mansardată cu niște oberlichturi plasate sus, aproape de tavan. În fiecare dimineață mă ridic pe vârfuri să văd dacă asfaltul e ud de ploaie, pentru că cerul, atât cât se vede, e mereu înnourat. E curios că din atâția oameni câți se vor fi perindat prin această locuință nimeni nu a lăsat aici nici o vibrație, nici o urmă de existență vie, nici un accent personal. Numai mașina de scris. Numai ea, tastele pe care au trecut alte degete, brațele literelor impulsionate de mișcările gândului, hârtia care se derulează pe car ca o iubire consumată în singurătate, o simt a mea, în ea îmi deșert creierul, fața mea ascunsă poate cea mai frumoasă.
Plec de acasă pe ploaie, mă întorc pe soare. Vântul pune norii la loc. Turiștii înfruntă eroic toate vicisitudinile timpului. Un oraș care nu se sperie de vreme. Aici totul durează puțin. Nici tristețea nu se consumă întreagă, mereu e întreruptă de hohotele de râs de pe stradă. Văzându-i pe berlinezi atât de veseli, atât de degajați, atât de siguri pe ei, mă întreb dacă aicea se moare. Trebuie să învăț această terapie. Mă impresionează eroismul bătrânilor, acel orgoliu de a nu se lăsa; octogenarele coafate, fardate, care urcă în autobuz fără să ceară sprijinul nimănui, vrând să-și dovedească lor însele că sunt în stare, că mai pot, că nu se lasă excluse.
Mă surprind unele scene pe care la București nu le-aș putea vedea niciodată. În față la „The Beersaloon” pe Ku’damm, la una dintre mesele cu umbreluțe, care se înghesuie aproape de trotuar, un bărbat chel, cu burta revărsându-i-se din T-Shirt, își scoate piciorul gol din sanda și mângâie blana roșcată, mătăsoasă a setterului culcat în fața lui. Prima impresie e de respingere, apoi toată scena mi se pare de o indicibilă poezie.
La noi în România oamenii când vor să fie degajați sunt vulgari.
Cartea Berlinul meu e un monolog poate fi achiziționată de la: