N-avea nici un rost. Nu ca mai putea să adoarmă la loc, deși se simțea atât de epuizată încât ar fi dormit o veșnicie. Oare toate femeile gravide trebuiau să suporte astfel de dureri de cap? Când se va trezi, să nu uite să caute chestia asta în cartea despre maternitate.
Uita mereu că durerea era atât de deranjantă. Nemiloasă. Îți ajungea până-n suflet. Nu-ți doreai altceva decât să înceteze numaidecât. Injecțiile epidurale erau soluția. Faceți-mi o epidurală pentru durerea de cap, vă rog frumos. Mulțumesc.
– Alice, încearcă să deschizi ochii.
Oare crema de brânză putea fi considerată brânză?
Nimeni nu punea o lingură de brânză moale pe un platou de brânzeturi. Poate că, în contextul cremei de brânză, „brânză” nu înseamna „brânză”. N-o să-l întrebe pe doctor, ca nu cumva să se facă de râs.
Nu reușea să găsească o poziție comodă. Salteaua i se părea tare precum cimentul. Dacă se răsucea puțin, putea să-l înghiontească pe Nick cu picioarele până când el se întorcea somnoros, o trăgea spre el și o cuprindea într-o îmbrățișare mare și călduroasă. Sticla ei umană, cu apă caldă.
Unde era Nick? Se trezise deja? Poate că îi pregătea o ceașcă de ceai.
– Alice, încearcă să nu te miști. Stai liniștită, scumpo, și încearcă să deschizi ochii.
Elisabeth ar ști ce-i cu crema de brânză. Ar pufni în stilul ei de soră mai mare și ar clarifica lucrurile. Mama ei, în schimb, n-ar ști nimic. S-ar speria și ar spune: „Oh, Doamne, oh, nu! Sunt sigură că am mâncat brânză moale când eram însărcinată cu voi, fetelor! Pe vremea aceea nu se știa de lucrurile astea.”
Ar vorbi întruna și s-ar îngrijora că Alice a încălcat o regulă fără să-și dea seama. Mama ei credea în reguli. La fel și Alice. Frannie n-ar ști răspunsul, dar, orgolioasă, s-ar așeza la noul ei calculator să se documenteze, la fel cum altă dată consulta Enciclopedia Britannica pentru a le ajuta pe Alice și Elisabeth să-si pregătească proiectele pentru școală.
Capul chiar o durea foarte tare.
Probabil că asta nu era decât a mia parte din cât de durea când intrai în travaliu. Dar chiar o durea foarte tare.
Oricum, din câte își amintea, nu mâncase cremă de brânză.
– Alice? Alice!
Ei nici nu-i plăcea crema de brânză.
– A chemat cineva ambulanța?
Iar simțea mirosul de lavandă.
Odată, când se pregăteau să coboare din mașină și își desfăcu centurile de siguranță, Nick i-a spus (în replică la ceva ce zisese ea din dorința de a-i smulge un compliment), cu mâna pe mânerul portierei: „Cum poți să spui una ca asta, nătăfleață mică? Știi bine că sunt îndrăgostit de tine până peste cap”.
Ea a deschis portiera și a simțit căldura soarelui pe picioare și mireasma lavandei pe care o plantase lângă ușa casei.
„Îndrăgostit până peste cap”.
Fusese un moment de fericire cu miros de lavandă, după cumpărăturile de la supermarket.
– Vine. Am sunat la 000! E prima dată în viața mea când sun la urgențe! Eram atât de agitată, încât era să sun la 911, ca americanii. Chiar am apăsat pe tasta 9. Se vede treaba că mă uit prea mult la televizor.
– Sper că nu e ceva grav. Adică să mă dea în judecată, sau se poate s-o facă? Doar nu era atât de complicată coregrafia mea, nu?
– Eu cred că ultima piruetă a fost puțin cam mult, mai ales când ești deja amețită de la întoarcerea după pasul dublu.
– Este o grupă de avansați! Oamenii sunt nemulțumiți dacă o fac prea ușoară. Eu ofer opțiuni. Adaptez programul la diferite niveluri. Dumnezeule, orice-aș face, ma aleg cu reclamații.
Era cumva o discuție radiofonică pe care o auzea? Nu-i plăcea deloc să asculte discuții radiofonice. Cei care sunau vorbeau întotdeauna pe un ton iritat și nazal. Erau în permanență scandalizați de ceva. Alice a spus odată că niciodată pe ea n-ar fi scandalizat-o nimic. Elisabeth replicase că asta i se părea deja scandalos.
Fără să deschidă ochii Alice a întrebat cu voce tare:
– Nick, ai deschis tu radioul? Mă doare capul.
Vocea i-a sunat iritată, ceea ce ei nu-i stătea în fire, dar la urma urmei era o femeie însărcinată, o durea capul, îi era frig și nu se simțea prea… bine.
Erau obișnuitele stări de rău matinale?
Dar oare era dimineață?
Oh, Alice!
– Alice, mă auzi? Mă auzi, Alice?
Sultana, mă auzi? Mă auzi, Sultana?
În fiecare seară, înainte de culcare, Nick vorbea cu copilul printr-un tub gol de hârtie igienică lipit de abdomenul lui Alice. Auzise chestia asta la o emisiune radio. Zicea că, în felul acesta, copilul va învăța să recunoască vocea tatălui. La fel și pe a mamei.
Cartea Am uitat să fim fericiți poate fi achiziționată de la: