Nihal, Sennar și Laius o luară iar la drum în ziua următoare. Zburară deasupra norilor, trecând din vârf în vârf, pentru a se bucura de căldura soarelui de iarnă. Numai în cea de a treia zi coborâră sub nori și, după alte patru, ajunseră în câmpie.
În seara dinainte de a sosi la baza unde Nihal își desăvârșise instruirea de Cavaler al Dragonului cu Ido, jumătate-elful îl luă deoparte pe Sennar.
– Vom rămâne la bază o singură zi, atât cât să ne informăm despre cum să trecem frontul, apoi vom pleca din nou, zise.
– De ce atâta grabă? întrebă Sennar.
– Pentru că Laius va fi convins că vom poposi trei zile, răspunse uitându-se la el.
– N-ai vrea…
Nihal se răsuci brusc.
– Trebuie s-o fac.
Sennar scutură din cap.
– Nu vei reuși să-l lași acolo, știi asta.
– Nu poate veni cu noi. E prea periculos.
– Dacă vrei un sfat, mai gândește-te, îi spuse Sennar. Nu poți să-i faci așa ceva.
Nihal se uită în pământ multă vreme și vrăjitorul înțelese că era între ciocan și nicovală.
– Nu am de ales, zise într-un târziu. Ai uitat ce s-a întâmplat în sanctuar?
– Nu fi proastă, putea să mi se întâmple mie, sau chiar și ție, dacă acesta-i motivul. Laius ți-a salvat viața.
– Laius nu este un războinic și nu este un vrăjitor. Încă de la început a fost o greșeală să-l luăm cu noi. Asta-i ultima ocazie ca să-i salvez viața.
– Dar…
– Ce-ți veni? îl întrerupse brusc Nihal. Tu și Laius nu v-ați suportat niciodată. Ce, crezi că nu mi-am dat seama? De ce așa deodată insiști atât să-l luăm cu noi?
Sennar nu găsi cuvinte să-i răspundă. Adevărul era că știa că acum era rândul scutierului, dar că, într-o zi, Nihal ar fi putut face la fel și cu el. Rămase în tăcere cu ochii ficși în pământ.
– M-am hotărât, i-o tăie scurt Nihal.
Toată ziua următoare, Sennar evită privirea scutierului. I se părea că are în față un condamnat la moarte fără știrea lui. Laius, în schimb, continua să-și amintească de lunile petrecute la bază.
– Cât poposim? întrebă după ce povesti o anecdotă, care se învârtea în jurul frecventelor izbucniri de proastă dispoziție ale gnomului și a pufăiturilor de fum revelatoare ale pipei lui.
– Trei zile, răspunse Nihal, și cuvintele acelea consfințiră destinul tânărului scutier.
Aerul era mai călduț când sosiră. Plecaseră de două luni și primăvara nu era departe.
Nihal și Laius regăsiră baza așa cum o lăsaseră, nici măcar cu un an în urmă: palisada dimprejurul taberei, ordinea spartană a cabanelor de lemn, arena vastă.
Mulți îi recunoscură și îi sărbătoriră. Spre marea surprindere a lui Nihal, printre cei care îl primiră cu bucurie pe scutierul ei erau și multe fete. Orice și-ar fi putut imagina, dar nu că Laius ar fi putut zdrobi inimi.
Nihal îl lăsă cu admiratoarele lui și se duse să facă un tur singură prin tabără. Trecu prin fața cabanei care îi fusese repartizată în luna pe care o petrecuse la bază și pe urmă prin fața casei lui Ido. Aproape sperase să-l întâlnească pe maestrul ei, dar gnomul se afla cu siguranță acum pe front, pe Pământul Apei, unde situația era mai critică. Revăzu arena unde-l cunoscuse pe Oarf și se antrenase împreună cu el. Acolo luptase pentru prima oară împotriva lui Ido și fusese învinsă. Apoi ajunse în apropierea grajdurilor unde, cu aproape un an și jumătate în urmă, într-o după-amiază, îl rănise pe Sennar. Cicatricea de pe obrazul vrăjitorului se distingea acum numai în penumbră, dar oricum, era acolo, pentru a-i aminti răul pe care i-l făcuse.
După-amiază, Nihal se duse la supra-intendentul bazei și îl întrebă cum să depășească frontul și să treacă de graniță.
Nelgar studie harta îndelung. Chipul lui liniștit era serios și concentrat; nimeni nu ar fi putut bănui că bărbatul acela mărunt și îndesat era unul dintre generalii cei mai puternici ai armatei Pământurilor libere.
– Singura soluție este să treci Munții Sershet, zise într-un târziu. Zona este impracticabilă pentru că sunt trupe acolo și cred că nimeni nu vă va observa. Dar va trebui să înfruntați urcușul și veți fi pe teritoriu dușman, adăugă.
– De ce te duci? întrebă riscant.
– Secretul misiunii mele mă împiedică s-o spun. Vă rog să vă prefaceți că pe aici nu a trecut nimeni, răspunse Nihal stânjenită. Mai trebuie să vă cer o favoare.
– Spune-mi.
– Voi pleca în noaptea asta, dar nu vreau ca Laius să vină cu mine, ar fi prea periculos. Vă rog să-l împiedicați să mă urmeze, atunci când va descoperi că am plecat.
– Dacă-mi amintesc bine, Laius aproape niciodată nu se despărțea de tine. Nu va fi ușor să-l rețin aici.
– Dacă este nevoie, întemnițați-l.
Nelgar se uită mirat la ea.
– Nu vreau să i se întâmple nimic rău.
Seara Laius se retrase târziu, și Nihal cu Sennar trebuiră să amâne plecarea. Jumătate-elful rămase trează în culcușul ei, așteptând ca respirația scutierului să devină regulată. Când înțelese că ațipise, hotărî că sosise timpul să plece. Se ridică, îl privi pentru ultima oară pe prietenul ei, îl sărută ușor pe obraz și ieși în grabă, înainte să se fi căit.
Sennar aștepta afară. Nihal îi evită privirea și alergă spre grajduri.
– Mă duc la Oarf, zise în timp ce se îndepărta.
În seara aceea erau mulți dragoni în grajd, dar unul singur era treaz. Nihal se apropie de el, zâmbi și-i mângâie capul. Oarf îi aruncă o privire tristă și imploratoare. Nihal ura ideea de a trebui să se separe de el, dar să intre pe teritoriu dușman cu un dragon însemna să se lase omorâtă.
– Iartă-mă, Oarf! Știi că aș vrea să fiu mereu cu tine, dar nu pot. Trebuie să intrăm în teritoriile ocupate fără să ne observe cineva. Îmi pare rău!
Dragonul își scutură capul pentru a îndepărta mâna lui Nihal.
– Nu fi distant cu mine, știu că poți înțelege.
Pentru prima oară, privirea mândră a animalului îi inspiră teamă.
– Mă voi întoarce curând, îți promit.
Oarf o fixă cu ochii lui roșii.
– Adio, încheie Nihal și ieși din grajd fără să-și întoarcă privirea.
Cartea Talismanul puterii poate fi achiziționată de la: