Radu Comșa coborî de pe trotuar să ocolească mulțimea îmbulzită înaintea vitrinei de la Independența, unde o hartă uriașă, cu stegulețe colorate în vârf de ac, arăta fronturile după ultimele comunicate.
Șiragul trăsurilor și mașinilor se încrucișa necurmat; un rând spre Capul Podului, un rând spre Poștă.
Într-o limuzină, o femeie foarte frumoasă; alături de șofer, un câine-lup privea grav curgerea lumii. Cine sunt toți? Un general cu bărbiță căruntă salută pe cineva de pe trotuar, dând vesel din mâna îmbrăcată în mănușa albă… Ce tainică legătură, tainică și trainică poate fi între el și popa de țară cu umbrela de ploaie alergând unde a întârziat; între oamenii care se ghiontesc o clipă; între doamna foarte impunătoare cu haina de mătase plesnind pe trup și între portarul de minister trecând cu condica vărgată subsuoară; între perechea în costume albe de tenis, cu rachetele în învelitoare cadrilată și birjarul care s-a ridicat în picioare să vadă de ce s-a oprit, trăsura dinainte? Necunoscuți! Se uită încruntați unul la altul când s-au izbit gonind piept în piept, sau politicos se feresc în lături, rostindu-și scuze cu surâs prefăcut și convențional, alergând mai departe. Necunoscuți fără număr. Fără nume. Nu știi cine sunt, cum poți ști ce vor? Cum poți hotărî ceva grav, unanim, etern, în numele lor?
Radu Comșa își scoase și își așeză batista în buzunarul de la piept, fără nici un motiv, uitând ce voia să facă cu dânsa.
Surprinzându-și gestul și preocuparea, zâmbi în sine: „Mi se pare că pregătesc un discurs pentru neutralitatea eternă! Doctorul Carol Mayer m-ar aplauda încântat! Nu! Doctorul Carol Mayer nu mai poate aplauda. Cu o mâna de lemn nu se poate aplauda.”
Își aruncă ochii la Capșa.
Era ora aperitivului. Cafeneaua, îngustă ca un vagon, gemea. Îi făcu loc, trăgându-se pe canapea, Titel Iliescu, care întinse mâna cu prietenoase exclamări:
– Când ai venit, Radule? Te-ai înnegrit, să joci rol de maur zuliar la Național.
Radu Comșa se privi involuntar în oglinda din față. Era într-adevăr foarte brun, ars de soare, aci, între atâtea figuri bolnăvicios decolorate.
Prietenul îl cercetă o clipă cu o imperceptibilă încruntare între sprâncene, apoi vorbi, uitându-se pe fereastră și surâzând, cu tristețe parcă, unui gând:
– Am văzut pe doamna Zoe Vesbianu. Mai frumoasă ca oricând!
– Și de ce îmi spui mie? Dădu din umeri, Comșa.
– Cum, de ce-ți spun ție? se întoarse Titel Iliescu mirat, gata să-l tachineze.
Dar văzând chipul înăsprit al prietenului, își reveni cu părere de rău.
– Iartă-mă, dacă…
Apoi, se sili să schimbe vorba:
– Privește la masa Antantei! Ai zice că e Marele Consiliu Aliat.
La o masă din fund, un grup plecat pe o hartă urmărea explicațiile unui domn pipernicit, slab, ras până la culoarea vineție a pielei, cu o pălărie imensă, dată pe ceafă. Demonstra, fără îndoială, o mișcare decisivă de trupe, așa cum ar comanda-o el, căci, atunci când sfârși, privi tovarășii triumfător, dându-și pălăria pe ceafă cu un bobârnac victorios: germanii erau pierduți!
Se aflau adunați gazetari cunoscuți, oameni politici, poeți cu și fără volume, actori cu faimă, tineri fără nici o îndeletnicire, micul parlament nelipsit la ora zece dimineața, la douăsprezece, la două, la șase, la opt seara: ora cafelei cu lapte, a șfarțului, a țuicii, a băuturilor răcoritoare.
În amestecul de haine corecte după ultimul jurnal și de haine boeme, cu lavalieră și pălării late, figura aspră și arsă de soare a câte unui proprietar, atunci întors de la seceră ori de la treier, arăta ca un urs păduratic într-un panoptic cu figuri de ceară.
Un intervenționist celebru, care dezlănțuise multe scandaluri și huiduise în stradă pe trimisul extraordinar al Austriei, vocifera în picioare, cu glas detunat, fluturând un ziar filogerman în mână:
– Am să le rup urechile! O să-i spânzurăm în Piața Teatrului! Să-i scuipe trecătorii!
– Lasă, viteazule! îl întrerupse, tărăgănând, un bătrân chel, care nu-și lăsă din gură paiul mazagranului. Mai bine ți-ai încheia nasturii la pantaloni, Adriene!
Intervenționistul își trecu mâna la nasturi și-i încheie fără grabă, potolindu-și doar diapazonul perorației.
– Unde iei masa, Radule? întrebă Titel Iliescu, lăsând vermutul neisprăvit, prea fad, deși în pahar pluteau două bucăți de gheață artificială.
Toate păreau moi, calde, fără gust, într-adevăr artificiale, pe zăpușeala aceasta.
– Indiferent: Enescu, Iordache!
– Atunci la Enescu! Să-mi șterg gustul sleit de pe gât după două luni de popotă! Se plânse Iliescu, întors abia de o zi din concentrare.
În timpul mesei, povesti episoade din aceste două luni. Lipsise din țară multă vreme. Își cheltuia, fără pasiune și cu discreție, venitul unei moșteniri destul de însemnate. Prin viață trecea ca și pe stradă, privind cu ochi care înțelegeau totul și nu voiau nimic, obosit de toate fără să fi încercat ceva. Poate ascundea o mâhnire reală, dar nimeni nu i-o știa.
Cele două luni de concentrare aduseseră o schimbare de viață, care îl înviorase…
Văzuse alți oameni, trăise în case nevoiașe de țară, fără confort și fără lumină, luptase cu insectele, își muncise oasele pe laițe tari, toate luaseră proporții de adevărate evenimente.
– Două luni de viață pierdute, de care nu mă plâng… Dar n-aș vrea să se repete îndată! încheie, desfăcând carnea de pe osul unui picior de pui. Ceea ce m-a interesat cu deosebire a fost țăranul. Abia acum l-am descoperit. Nu-l cunoscusem decât vara, în vilegiatură: femei care vindeau zmeură, pui; călăuze, în excursii; un cioban la o stână, unde ne-a prins odată ploaia, pe Caraiman… Acum l-am descifrat de aproape. Câteodată mi s-a deschis singur. Moale, cum mă știi, nu prea făceam instrucție și nu-mi pierdeam răbdarea cu dânșii. Mă amuzau! Soldații au simțit-o și nu-mi mai vorbeau cu sfiala obișnuită față de superior…
Titel Iliescu făcu o pauză; în ochii albaștri și clari luci o amintire care-l făcu să zâmbească.
Radu Comșa înțelese că se pregătește să povestească ceva și fu nerăbdător, fiindcă prietenul istorisea minunat, ca un actor, cu mimică și umor, schimbând glasul după rolul personajelor.
– Da, reluă Iliescu, sunt într-adevăr amuzante ideile lor despre stat, guvern și toate prerogativele constituționale… Îmi vorbește unul, un servant, Vasile Breazu, de pe undeva din ținutul Tutovei. Nici mai breaz, nici mai sărac cu duhul decât ceilalți… Soldatul tip, așa cum găsești trei sferturi într-o baterie: „Cât ne mai ține, domnule sublocotinent? Că ne fac alții copchii acasă!” „Cine să vă țină, mă camarade?” „Statul, domle sublocotenent!” „Apoi dacă zici tu că statul, atunci statul, mă Vasile, o să ne țină până la război…” „Cu nemții, domnule sublocotenent, ori cu rușii?” „Cu nemții ori cu rușii, aceasta numai statul o știe…” Dă din cap cu neîncredere: „Cu rușii, nu credem, domle sublocotenent. Ce are statul cu rușii? Nu-s de-o lege cu noi?” „Atunci, dacă vrei tu, fie și cu nemții, Vasile!” „Păi și cu nemții, domle sublocotinent? Ce avem noi cu dânșii? Ei cu drăcăriile lor, cu mașinile! Încolo, de treabă oameni, care nu se mai află! Era unu la noi, la triirătoarea boierului, unu Iohan. Cam luă el, nu-i vorbă, luleaua neamțului sâmbăta seara și nu se trezea până luni. Da era bun, Iohan! Tot ce-aveam betejit, la el își găsea leacul. O cinste de rachiu; nici nu vrea s-audă de mai mult…! Amu s-o dus în țara lui, l-o chemat și pe dânsu la datorie. Poate-o murit, săracu! Și să vorbim drept, domle sublocotinent: cum o să ne batem cu Iohan? Ce-avem noi cu el?” „Bine, camarade! Nu ne-om bate atunci nici cu Iohan. Om sta în bordeie, până or isprăvi alții să se bată…” Dă din cap: „Parcă statu zice așa! Lui îi trebuie război cu ghermanul și gata! Zice că prea să-ntinde și statului nu-i convine asta.” „Dar ce crezi tu că e statul, mă urâtule?” „Hei, că parcă dumneavoastră, domnule sublocotinent, nu știți mai bine decât noi! Sumedenia de domni generali și boieri care scriu, umblă, dau poruncile, grijăsc de treburile țării… Îi cheamă mai-marele peste toți, când vede că s-o-nrăit ceilalți și le zice: Iaca, dau poruncă anu ista să fiți voi stat! Dar vedeți, să nu care cumva să vă prind și pe voi cu mâța-n sac, că vai de mama voastră! Se cheamă că se fac ei atuncea stat, ni poftesc frumușăl la alegeri, ni mai duc cu jandarmu când ne lăsăm greu. Mai dă un boloboc cu vin, se mai tocmesc între dânșii – na și ție, să nu zici că-s om rău! – și doi-trii ani ii îs statul… Pe urmă, când se ticăloșesc ș-aiștia, se supără mai-marele peste mărimi și-i schimbă cu cel căruia i-o vinii cumințenia, la cap: Te-am făcut stat, dar vezi să mi te porți cu cinste! Ai văzut cum se-ntind ghermanii? Mie aiasta nu-mi place! Până-ntr-un an să le retezăm clonțu, că altfel nu mai încape lumea de dânșii! Să supără franțuzu și rusu… Și le-om reteza clonțu, domle sublocotinent. Dacă-i ordin.” „Fugi, mă, că spui idioții!” Râde: „Parcă aieste nu le știți dumneavoastră mai bine decât noi!” Aceasta e, dragă Radule, pregătirea morală a războiului! încheie Titel Iliescu, răsucind sticla în răcitoare, cu gândul îndepărtat și cu mâhnire în glas.
Cartea Întunecare (Vol. 1) poate fi achiziționată de la: