A nouăsprezecea mărturie
Michael Rock
Pentru că m-am specializat în fotografii de staruri rock, numele meu chiar este de rău augur. A mea este coperta de la Madcap Laughs cu fotografia lui Syd pe podeaua proaspăt vopsită la Earl’s Court Square, a mea este placheta de negăsit cu portrete făcute între ’69 și ’71.
Dar cele mai grozave două fotografii ale lui Syd nu-mi aparțin. Una, făcută de Mark Lester, este din ianuarie 1968, adică din perioada în care Syd se pregătea să-i părăsească pe cei de la Pink Floyd. Are aerul unei fotografii oficiale, pentru că sunt toți cinci în poză și privesc către obiectiv. În partea de jos sunt jumătățile de bust ale lui Dave și Rick, în spatele lor, în picioare, ca în fotografiile echipelor de fotbal, Nick și Roger. Și mai în spate, Syd. Dar în timp ce primele patru fețe au aceleași dimensiuni, a lui Syd este sensibil mai mică, semn că se poziționase la o anumită distanță de colegii lui; astfel apare și mai scund decât Nick și Roger, într-atât încât chipul său este aproape de centrul fotografiei, ca și cum ar încerca să se infiltreze printre colegi. Adăugați faptul că este singurul ușor nefocalizat și veți avea impresia îngrozitoare că vă aflați în fața a patru ființe vii și a unei fantome.
A doua fotografie a fost făcută în iulie 1975, în timpul festivalului de la Knebworth. Într-o dimineață, cei de la Pink Floyd și tehnicienii lor au jucat crichet împotriva unei echipe locale și, la final, cele două echipe s-au aliniat pentru o fotografie suvenir. Nu se știe cine a făcut fotografia, oricum, atunci când cei de la Pink Floyd au priit o copie, au crezut că e o glumă, pentru că al patrulea de la stânga de pe ultimul rând era, fără echivoc, Syd. Fără echivoc, zic eu, pentru cine îl văzuse cu abia o lună în urmă în studiourile de pe Abbey Road, cum li se întâmplase lor. Roger a fost atât de impresionat, că a dus fotografia într-un laborator special ca să afle dacă putea fi vorba despre un montaj – nu, trebuia absolut exclusă ideea unui montaj. De unde două posibilități: fie Syd luase trenul de la Londra la Knebworth și se strecurase clandestin în grup fără ca nimeni să-l ia în seamă, nici înainte, nici după, fie… ei, pricepeți singuri.
A optsprezecea lamentație
Sylas White
Fratele meu era Bernard White, cea mai mare autoritate mondială în materie de berretism, cum lui însuși îi plăcea să spună. Ascultați-mă, pentru că întâmplarea lui este una instructivă.
În 1972, împreună cu câțiva prieteni, a fondat Syd Barrett International Appreciation Society, care publica Terrapin, un fazin dedicat lui Barrett – Bernanrd mi-a explicat că Terrapin era titlul unui cântec scris de Barrett pentru sora lui care locuia chiar pe Terrapin Road și că fazinul ar fi o revistă făcută de fani. O nebunie! E de ajuns ca doi pasionați de struguri să publice când vor ei o fițuică despre struguri și e un fazin! Dar să nu divagăm. Terrapin a dat naștere la multe discuții deoarece conținea o rubrică intitulată „Syd Sightings”: aparițiile lui Syd, măcar să fi fost vorba de vreo pasăre rară în trecere, mărturii ale unora care susțineau că l-au văzut pe Barrett dormind sub un pod sau furând un borcan de fasole dintr-o piață, scrisori de la mitomani care pretindeau că au fost împreună cu el cu barca pe Cam, confesiuni scabroase de tinere… Dar, bineînțeles, semnalările cele mai periculoase erau cele mai demne de încredere, pentru că divulgau adresa lui Barrett, dădeau de știre în legătură cu deplasările lui, indicau când eram ia ușor să-l surprinzi în grădină, la ce oră a dimineții ducea afară gunoiul. În ’76, protestele familiei și dezaprobarea publică i-au făcut pe colegii lui Bernarnd să desființeze societatea. De atunci până în ziua morții sale, care a avut loc în 2004, fratele meu a continuat singur să publice Terrapin, chiar dacă la intervale foarte neregulate. Și astfel, în ciuda câtorva somații, au continuat „aparițiile”. Se pare că pentru desființarea acelei rubrici, David Gilmour i-a oferit o sumă mare, dar căposul a refuzat. Sigur că banii aceia i-ar fi folosit, dat fiind cât cheltuia pe obiecte rare barrettiene… Avea o rețea de corespondenți răspândiți prin toată lumea și prin ei cumpăra, fără discriminare, orice lucru avea legătură cu Barrett, fotografii, tăieturi din ziare, bilete la concerte, ediții străine de discuri, autografe, obiecte uitate prin hoteluri, până și o pană ajunsă, cine știe cum, în Australia!
Un maniac, iată ce devenise fratele meu… Dar nu în asta constă răul, ci în influență… Bernard era atât de acaparat de Barrett, că nu numai că se transformase în sacerdotul suprem al cultului său, dar, puțin câte puțin, a fost subjugat de el, a început să trăiască la fel ca el, să încerce să-i semene: și-a tăiat părul, s-a îngrășat cu artă, și-a redus la minimum ieșirile din casă, se prefăcea că nu recunoaște lumea… Nu vă puteți închipui la ce nivel ajunsese în ultimii ani, cu ferestrele mereu închise, grămezi de zdrențe peste tot, firimituri, praf, pânze de păianjen și o duhoare… Și peste tot nenorocitele alea de obiecte rare care deja ocupau aproape tot spațiul și printre care era constrâns să se miște ca un contorsionist… Când mi-a zis că nu-l mai cheamă Bernard, ci Syd, i-am dat o palmă, dar expresia lui de uimire m-a făcut să înțeleg că nu glumea și mi-am dat seama și mai bine că nu glumea în ziua când l-am văzut că ia o chitară și cântă „Arnold Lyane”, el, care nu știa nici cum se pune pe umăr o chitară.
Cartea Pink Floyd în roșu poate fi achiziționată de la: