– Asta a fost cea mai grea săptămână din viața mea, a zis Jen.
Nu era ceea ce plănuise să-i spună fiicei sale de cincisprezece ani după un calvar care durase, de fapt, patru zile.
– Bună, mami, a răzbătut vocea Lanei printre buzele vineții.
Jen n-a putut decât s-o îmbrățișeze în fugă și să-și lipească obrazul de al Lanei – moale și palid ca o ciupercă – în vreme ce paramedicii trânteau ușile ambulanței, apoi au dus-o pe Lana la spital. Avea o tăietură adâncă pe capul de culoarea cenușii, o julitură pe maxilarul delicat, era slabă și rece și înfășurată în folie de aluminiu, mirosea a umezeală și a pământ și a murdărie, darera în ordine: era aici, era în siguranță, era în viață. Nimic altceva n-avea importanță.
Dinspre martorii în halate și cu perfuzii care se îngrămădeau sub acoperișul intrării plutea fumul țigărilor și odată cu el vocea unui bărbat.
– Care-i treaba? Asta-i fătuca de la Londra?
– A apărut, așadar, a rostit altă voce. Am auzit la știri.
Prin urmare, presa fusese deja anunțată. Jen presupunea că era un lucru bun; puteau să înceteze căutarea, să nu le mai ceară oamenilor să fie cu ochii-n patru, să raporteze daca o văzuseră cumva, să contacteze poliția dacă aveau vreo informație. Era un sfârșit fericit al poveștii. Nu sfârșitul la care s-ar fi așteptat cu toții.
Primiseră telefonul cu mai puțin de o oră în urmă. Hugh, înfășurat într-un prosop al hotelului (pentru că era important să trăiască mai departe), Jen încă neîmbrăcată și fără să fi făcut duș (pentru ca nu era convinsă de raționamentul lui Hugh). Nu-și pierduseră nici o clipă speranța, asta avea să spună ea în următoarele săptămâni, când vorbea cu prietenii și rudele, dar, în realitate, speranța ei, acea construcție fragilă din piese Meccano, își pierduse șuruburile și se prăbușise la câteva minute după ce descoperise că Lana dispăruse.
Chiar și în drum spre spital, Jen fusese neîncrezătoare, gândindu-se că era o greșeală, închipuindu-și că o să dea acolo peste altă fată sau peste un trup fără viață. Agentul de poliție încercase s-o liniștească, oferindu-i amănunte: un fermier văzuse o adolescentă pe pășune, o identificase ca fiind fata de la știri și sunase la poliție, purta hainele pe care Jen presupusese că ar trebui să le poarte, se simțise destul de bine ca să bea o cană de ceai dulce și fierbinte și, nu încăpea îndoială, răspunsese la numele Lana.
Și apoi iat-o acolo, ușor de recunoscut și totuși străină, un crochiu al ei înseși, colorat de cei din spital: fotoliul rulant negru împins spre recepție, marginile păturii roșii a Lanei fâlfâind, o asistentă în albastru grăbindu-se să vină împreună cu un medic în halat alb și paramedicii în uniforme verzi întocându-se sa plece cu o fluturare a mâinii. Jen se simțea prea rotundă, liniile corpului ei erau prea groase și lente pentru acel ritm, și a rămas o clipă în spate, simțind pe umeri mâinile lui Hugh.
El a împins-o ușor în față. Scaunul Lanei era în mișcare, și Jen se simțea năucită, cu mirosul de dezinfectant vâjâind prin ea în timp ce înaintau prin spital. Nu se așteptase la asta, nu se pregătise pentru medici și însănătoșire, își imaginase doar conferințe de presă ale poliției si o înmormântare sau o așteptare nesfârșită, chinuitoare. Ușurarea era minunată, ușurarea era extaz pur, ușurarea o făcea iritabilă, îi pulsa prin vene. Ușurarea era epuizantă.
– Cum te simți? l-a întrebat pe Hugh, sperând că răspunsul lui o să-i arate cum trebuia să reacționeze, cum să se comporte.
– Nu știu, a zis Hugh. Încă nu știu.
Au petrecut câteva ore la Urgențe, unde Lanei i s-au făcut radiografii și teste de urină, i-a fost curățată rana, i s-au pus copci si i-a fost ras o parte din păr. I-au scos hainele și i-au dat o cămașă de noapte, iar labele picioarelor, albe ca varul, se ițeau goale de sub tiv. Jen ar fi vrut să i le țină la piept, să le sărute, așa cum făcea când Lana era bebeluș, dar deasupra fiecărei glezne era o dungă vineție, ca adânciturile pe care le lasă șosetele, însă mai subțiri și mai întunecate. Felul de urmă pe care ar lăsa-o o sfoară subțire. Ele au făcut-o pe Jen să ezite, erau o aluzie, o amenințare, si semnalau un început – începutul unei noi bănuieli, a unei noi spaime, a unui nou hău care se căsca între ea și fiica sa.
Și polițiștii au observat acele semne și le fotografiaseră când au venit să ia jacheta Polar albă a Lanei, acum cafenie și țeapănă din pricina sângelui. Era atâta sânge pe ea, încât Jen s-a întrebat iarăși dacă fiica ei chiar era în viață.
– Rănile de la cap, chiar și cele relativ minore, sângerează mult, a zis un medic, observând expresia de pe chipul lui Jen.
A urmat o bătaie pe umăr și i-a fost oferita încă o cană de cafea. Apoi multă așteptare, mult mers, și Jen a constatat ca o rod ghetele, cu toate că se simțise prefect în ele când traversase câmpuri și străbătuse cărări prin pădure, cu o săptămână în urmă. Și, în sfârșit, au ajuns într-un salon, cu Lana în pat, perfuzia suspendată si buiotele înlocuite. Dormea sau, dacă nu dormea propriu-zis, era cufundată într-un soi de ceață.
Cartea Strigăt în întuneric poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,0 rating based on 5.935 ratings (all editions)
ISBN-10: 6063336095
ISBN-13: 9786063336096
Goodreads: 53345980
Author(s):Publisher:
Published: //
Emma Healey follows the success of her #1 internationally bestselling debut novel Elizabeth Is Missing, winner of the Costa First Novel Award, with this beautiful, thought-provoking, and psychologically complex tale that affirms her status as one of the most inventive and original literary novelists today
Jen and Hugh Maddox have just survived every parent’s worst nightmare.
Relieved, but still terrified, they sit by the hospital bedside of their fifteen-year-old daughter, Lana, who was found bloodied, bruised, and disoriented after going missing for four days during a mother-daughter vacation in the country. As Lana lies mute in the bed, unwilling or unable to articulate what happened to her during that period, the national media speculates wildly and Jen and Hugh try to answer many questions.
Where was Lana? How did she get hurt? Was the teenage boy who befriended her involved? How did she survive outside for all those days? Even when she returns to the family home and her school routine, Lana only provides the same frustrating answer over and over: “I can’t remember.”
For years, Jen had tried to soothe the depressive demons plaguing her younger child, and had always dreaded the worst. Now she has hope—the family has gone through hell and come out the other side. But Jen cannot let go of her need to find the truth. Without telling Hugh or their pregnant older daughter Meg, Jen sets off to retrace Lana’s steps, a journey that will lead her to a deeper understanding of her youngest daughter, her family, and herself.
A wry, poignant, and masterfully drawn story that explores the bonds and duress of family life, the pain of mental illness, and the fraught yet enduring connection between mothers and daughters, Whistle in the Dark is a story of guilt, fear, hope, and love that explores what it means to lose and find ourselves and those we love.
Fragmentul zilei – 11 mai 2020: Strigăt în întuneric – Emma Healey