N-am să uit nicodată ziua în care Ken a venit și mi-a spus că Otoosan (Tatăl) mă invită în Japonia pentru o vacanță de o lună. Japonia? Simpla rostire a acestui cuvânt mă face să-mi dea lacrimile de un preaplin pe care, probabil, n-o să-l pot exprima niciodată.
Eram în ultimul an de facultate, la secția de Limbă Japoneză, iar visul de a vizita țara a cărei limbă reușisem s-o învăț urma să devină realitate. Lucrul acesta mă speria: eram, oare, pregătită să cunosc Japonia? Eram, oare, capabilă să mă confrunt cu o cultură, o civilizație, o lume de care mă simțeam atrasă în mod bizar și aproape chinuitor?
După două luni de frământare, de nesomn, de așteptări, de reticențe, ziua de 27 decembrie a anului 1995 a sosit. N-am dormit toată noaptea. Nici eu, nici Ken. Pe mine mă speria călătoria: avionul, familie distinsă pe care urma să o cunosc, stilul de viață japonez, mâncatul peștelui crud cu bețișoare… Milioane de gânduri îmi chinuiau sufletul și mintea. Iar Ken nu putea să doarmă fiindcă încerca să mă liniștească pe mine, dar îi simțeam ezitarea în voce și în priviri, simțeam că vrea să se liniștească pe el însuși, simțeam că și pentru el este un moment foarte important… decisiv și, cumva, netradițional: să prezinte nobilei familii japoneze prietena lui străină.
Luam avionul spre Milano, unde rămâneam o zi și o noapte pentru cumpărături (Ken se îmbrăca numai de la firme celebre despre care, treptat aveam să aud, să le cunosc și chiar să prezint modă pentru ele). A doua zi urma să facem zborul Milano-Tokio, de 12 ore. Această primă călătorie cu avionul, pe o distanță așa de lungă, am suportat-o foarte greu, mai ales că nu știam ce mă așteaptă odată ajunsă pe aeroportul Narita, de lângă Tokio… În cele din urmă, am aterizat. Nu mâncasem și nu dormisem de 36 de ore. Eram istovită, năucă și speriată. Am coborât din avion, am respirat profund și am spus: ”Konnichi wa, Nihon!”
Odată ajunsă pe aeroportul japonez, am înțeles brusc că mă aflam nu într-o altă țară, cu pe o altă planetă. Acesta era doar începutul. Apoi, toate lucrurile s-au petrecut într-o succesiune amețitoare și cu rapiditate. Eram bombardată emoțional de senzații și sentimente pe care nu le mai trăisem și care mă copleșeau. Dar știam de la Oliver Goldsmith că ”every situation in life migh bring its own peculiar pleasures”.
Prima noapte am petrecut-o în casa unchiului lui Ken (Koji), casă care era, în același timp, și templu budist. Pe atunci, nici nu bănuiam că acea cameră care m-a găzduit pentru prima oară în Japonia avea să devină locul meu de refugiu, meditație, haos sublim și grotesc pentru câțiva ani. Chiar pentru o viață. Cu atât mai puțin, din familie nu bănuia nimeni, pe atunci, că acea camerp de oaspeți avea să devină ”camera Ioanei-san”.
Încăperea ”mea”, din templul budist de lângă parcul Ueno, din Tokio, se afla la etajul întâi, separată de toți și de toate. De fapt, era un întreg palier: o toaletă, un hol îngust cu vedere spre grădina superbă care constituia, parțial, un cimitir, și o cameră. O cameră mare (foarte mare pentru Japonia), luminoasă, tradițională și modernă în același timp, ca însăși această țară a Soarelui Răsare, a samurailor, a gheișelor și a gaijin-ilor (străinilor) îndrăgostiți de această cultură care, de multe ori, creează sentimentul unei claustrofobii, atât existențiale, cât și sociale.
Cartea Ai Suru. A iubi poate fi achiziționată de la: