În anul în care am împlinit nouă ani, eram deja elev în clasa a treia primară.
În clasa mea erau diferențe de vârstă foarte mari între copii – eu eram cel mai mic, iar cel mai mare era un puștan pe nume Du Fengyou, care împlinise deja șaisprezece ani. Era mai înalt chiar și decât învățătorul nostru și, în plus, avea și mai multe coșuri pe față. Firește că, fiind cel mai mare dintre toți, a devenit iute micul nostru tiran, mai cu seamă că provenea dintr-o familie de țărani scăpătați care de trei generații încoace se îndeletniceau cu cerșetoria, lucru care îl făcea să fie și mai afurisit. Mama lui era chemată deseori la școală să povestească despre viața lor amărâtă. Printre lacrimi și suspine, istorisea cum se ducea ea să cerșească de mâncare, înfruntând nămeții și vijelia, sau cum într-o noapte cu furtună, pe când se afla la casa moșierului, îl născuse pe Du Fengyu chiar afară, în frig. Învățătorul nostru provenea dintr-o familie de țărani mijlocași, cu obrazul subțire, care puși față în față cu nelegiuiții – progenituri din clasa proletară, cu origini sănătoase, cu privirea plină de ură și fața plină de coșuri – nu îndrăzneau să tragă nici măcar un pârț în preajma lor.
Clasa noastră era amenajată în cele două încăperi care odinioară fuseseră șopron pentru oi. De câte ori ploua și era umezeală, mirosea a oaie de te trăsnea. În cele trei camere dinspre nord era amplasată centrala telefonică a satului și de aceea fuseseră scoase foarte multe fire electrice pe geam, fiind prinse de stâlpul de telegraf, pentru ca apoi să se întindă până cine știe unde. De centrala telefonică avea grijă o femeie cu accent străin de locurile acelea. Era foarte ală la față și cam grăsuță. Pe-atunci, eu habar n-aveam ce este aceea o canapea ori ce este aceea o chiflă, însă un derbedeu cu câțiva ani mai mare de prin sat mi-a spus că țâțele centralistei arătau ca niște chifle, iar burta ei parcă era o canapea. Femeia avea două fetițe care nu semănau una cu cealaltă, iar bărbații holtei din sat, când le vedeau, le spuneau: „Ping Cea Mare, Ping Cea Mică, eu sunt tatăl vostru!” Fetițele erau tare cuminți și de câte ori îi întâlneau, îi strigau „Tată!”, însă după o vreme s-a întâmplat ceva, fiindcă atunci când aceștia încercau să se mai dea drept tații lor, ele numaidecât le trăgeau o înjurătură. Pe-acasă pe la centralistă se perindau tot felul de indivizi îmbrăcați frumos, ca niște cadre de partid de la oraș. Uneori, la noi în clasă se auzeau chicoteli care veneau de la centrală și atunci mă gândeam în sinea mea că acolo se petreceeau multe lucruri minunate. Într-o seară, pe când mă duceam la colegul meu să-i văd pisicuțele, am trecut prin fața centralei telefonice și am văzut că în fața geamului stătea cineva. Când m-am apropiat, am descoperit că era chiar învățătorul nostru.
Nu știu cum se face că eu mereu îl nemulțumeam pe acest învățător cu fața plină de coșuri. Mă pedepsea adeseori fără nici un motiv, punându-mă să stau în picioare lângă stâlpul de telegraf din fața centralei. Și încremeneam acolo câteva ore bune, iar dacă era vară, mă bătea soarele în cap până mă lua amețeala și nădușeam de mama focului.
În clasă aveam doar două fete – una dintre ele era fiica unchiului meu petern, iar pe cealaltă o chema Du pe numele de familie și nu mai știu cum. I-am uitat prenumele. Fata asta avea câte șase degete la picioare și laba piciorului lată cât un evantai din frunză de palmier. De aceea o strigam Șase Degete. Era urâțică și, în plus, avea și prostul obicei de a fura gumele și creioanele celorlalți. Nici originea ei nu era prea bună, așa încât era cam discriminată în clasă. Treptat mi-am dat seama că pe mine și pe Șase Degete ne detesta cel mai mult învățătorul și de aceea ne pusese să stăm împreună în bancă. Cu toate că Șase Degete și cu mine eram cei mai mici de înălțime din clasă, el ne trimisese în ultimul rând.
Stând în bancă cu ea, simțeam o rușine fără margini, greu de descris, iar nesuferitul Du Fengyu tot zicea că, dacă tot stăm în aceeași bancă, e limpede că ne e sortit să fim soț și soție cândva. La vremea aceea, mie nu mi se părea deloc că sunt mai urât decât Șase Degete. Prin urmare, simțeam ca pe o mare umilință faptul că eram forțat să stau cu ea în aceeași banc. Că ai zicea și nesuferitul ăla că o să fim soț și soție, chestia asta pur și simplu era de nesuportat. Într-o zi, au început să-mi curgă lacrimile șiroaie și am mormăit o înjurătură la adresa lui Du Fengyu care, numaidecât a ridicat pumnul și mi-a tras una în cap, de m-a aruncat în fund pe podea.
Cartea Un lup atârna în cais, cu capul în jos poate fi achiziționată de la: