Mi-am mai aranjat o dată costumul în oglindă, apoi, semeață, am ieșit pe ușă.
Pentru că stăteam în Plaistow, zonă aflată relativ aproape de locul unde voiam să ajung, am optat pentru mersul pe jos. era una dintre acele zile în care soarele strălucea binevoitor, binecuvântând cerul cu sclipiri aurii, despuindu-l de mantia gri de toate zilele. Totuși, iubeam această vreme capricioasă. Îmi amintea de casă. Deși nu se putea spune că mă aventurasem prea departe, Irlanda era la o aruncătură de băț de Londra. Dar acest oraș, fermecător într-un mod irepetabil, însă aglomerat și cam mohorât, n-ar fi putut concura niciodată cu atmosfera energică dată de verdeața luxuriantă din Killkenny. Am oftat, cuprinsă de melancolie, și mi-am atins pandantivul de aur de la gât. Reprezenta o interpretare a nodului celtic, în formă de inimă.
Văzusem lumina zilei într-o familie în care respectul pentru cultură și tradiție era la mare preț, însă dragostea pentru tot ce reprezenta locul natal nu venea doar din sămânța învățăturilor plantate în inima mea, ci de undeva, de mult mai departe.
Am zâmbit, gândindu-mă la toate poveștile pe care le-am auzit vreodată, majoritate despre zeița al cărei nume îl purtam. Așa se face că am ajuns la secția de poliție într-o stare excelentă. Clădirea era întunecată, sumbră, dar nu m-am lăsat intimidată. am pășit înăuntru cu toată grația de care, slavă cerului pentru orele mele de dans, nu duceam lipsă. După o scurtă discuție cu o secretară, am fost promt preluată de către căpitanul Monroe.
– Nu putem începe ședința fără dumneavoastra, domnișoară Byrne, urmați-mă, vă rog, către sala de raport, m-a invitat el.
În jurul mesei plasate în centrul încăperii, am putut observa câteva persoane vorbind între ele, extrem de preocupate.
Dar ochii mei s-au ațintit direct asupra tânărului acela. Părea foarte obosit, iar ochii săi, de un albastru deschis – o culoare ce semăna foarte mult cu aceea a gheții care se forma în fiecare iarnă pe lacul de acasă – păreau să privească în gol. Deși hainele-i erau curate, aspectul său geneal era oarecum neîngrijit.
Unele afecțiuni se puteau recunoaște dintr-o singură privire, iar depresia tipului acesta era greu de trecut cu vederea. Mă întrebam cum de ceilalți nu observau semnele atât de clare ale maladiei? Sau poate că știau și alegeau să nu facă nimic în privința asta.
– Aceasta este Artio Byrne, psihiatru de top al Centrului De Sănătate Mentală din Newham. Domnișoara doctor a încropit profilul psihologic al criminalului pe care noi l-am poreclit „Casanova”, mi-a făcut căptitanul intrarea.
– Mulțumesc, domnule căptitan. Ați ales să apelați la mine și sper ca observațiile mele să vă fie de folos. După cum știți deja, acest criminal în serie se individualizează prin modul său de operare atipic. Mai concret, lipsește orice urmă a unui tipar. Fiecare femeie a fost omorâtă în alt mod: ștrangulare, împușcare, lovitură mortală cu un obiect bont, înjunghiere… Omul nostru le-a încercat pe toate, fără să lase amprente sau obiecte străine la locul faptei, fără să revendice trofee. Nici măcar femeile pe care le-a ales să îi fie victime nu sunt asemănătoare în vreun fel. În concluzie, nu putem schița un portret robot al esenței pasiunii sale. Știm că își agresează sexual victimele, dar, din nou, nu a lăsat vreo probă biologică viabilă. Domnilor, nu știu cât de mult vă vor ajuta descoperirile mele, dar presupun că orice informație poate să vă fie de folos în această situație. Ce am putut distinge clar este inteligența rece a acestui individ. Este foarte familiarizat cu procedurile poliției, așa că face tot posibilul să rămână curat. Fără amprente, urme sau materiale. Este foarte meticulos în ceea ce face, foarte răbdător. Suspectez că slujba sa este, cel mai probabil, una de birou, posibil în fața unui calculator, iar victimele sale nu sunt pentru el decât un șir de numere. Nu are un tipar de femeie pentru că nu dorește așa ceva. Are un instinct sexual care i-a fost reprimat, deci face parte, cel mai probabil, dintr-o familie religioasă care i-a impus multe restricții. Acum este liber să-și urmeze fanteziile, nu mai este legat de familie și nu cred că și-a format el una. Cred că este foarte probabil să își fi omorât părinții. Toată ura aceea reprimată… Nu s-a simțit cu adevărat liber până nu a tăiat de la rădăcină motivul cenzurării sale. Se prea poate, la fel de bine, ca moartea părinților să fi survenit accidental sau în urma unei boli, dar, în orice caz, Casanova este un izolat social. Nu mai are pe nimeni. Mă îndoiesc că ocupă o funcție importantă. Probabil, preferă să rămână în anonimat, suficient de muncitor, încât să-și păstreze postul, dar fără dorința de ascensiune. Este un om în formă, fără să fie supradimensionat. Dorința lui de a rămâne undeva în umbră, neobservat, e nativă, probabil, un efect secundar al educației religioase severe.
Cartea Pierdut In Purgatoriu poate fi achiziționată de la: