Un scaun, o masă, o lampă. Sus, pe tavanul alb, un ornament în relief de forma unei cununi de frunze, având în centru un spațiu gol acoperit cu tencuială, ca un chip căruia i s-a scos un ochi. Probabil că acolo fusese cândva un candelabru. Nu mai exista nimic de care să poți prinde o frânghie.
O fereastră, două perdele albe. Sub fereastră, o băncuță cu o pernă deasupra. Când fereastra e pe jumătate deschisă – se deschide doar pe jumătate – poate intra aerul, făcând perdelele să se miște. Pot să stau cu mâinile împreunate, pe scaun sau pe băncuța de la fereastră, și să privesc toate astea. Prin fereastră intră și lumina soarelui, căzând pe podeaua din șipci înguste și foarte lustruite. Simt mirosul de ceară pentru pardoseală. Pe podea se află un covor oval, țesut din cârpe. Ăsta-i genul de decorațiuni pe care-l preferă: artă populară veche, realizată de femei în timpul lor liber, din lucruri care nu mai sunt folosite. O întoarcere la valorile tradiționale. Nu faci risipă – nu-ți lipsește nimic. Eu nu mă risipesc. Atunci de ce simt că-mi lipsește ceva?
Deasupra scaunului, pe un perete se află un tablou înrămat, dar fără sticlă: o reproducere fotografică a unei acuarele în care apar flori – niște stânjenei albaștri. Florile încă mai sunt permise. Oare fiecare dintre noi are aceeași reproducere, același scaun, aceleași perdele albe? Din stocurile guvernamentale?
Gândiți-vă că sunteți în armată, zicea Mătușa Lydia.
Un pat. De o singură persoană, cu saltea de fermitate medie, acoperită cu o cuvertură mițoasă de culoare albă. Patul folosește doar ca să dormi în el; sau ca să nu dormi. Încerc să nu-mi fac prea multe gânduri. La fel ca toate celelalte lucruri, și gândurile trebuie raționalizate. Sunt o grămadă de lucruri la care nu mă simt în stare să mă gândesc. Statul pe gânduri îți poate micșora șansele de-a rezista, iar eu nu vreau să mă dau bătută. Știu de e nu e pusă sticlă peste reproducerea acuarelei cu stânjeneii albaștri, de ce se deschide fereastra doar pe jumătate și de ce are geam incasabil. Nu se tem că am putea fugi. N-am avea cum să ajungem prea departe. Se tem însă că am evada pe alte căi, cele pe care le poți deschide în tine însăți dacă ai un obiect tăios.
Așa deci. În afara acestor detalii, încăperea ar puea aduce cu o cameră de oaspeți de la un colegiu, destinată unor musafiri mai puțin importanți, sau cu o cameră dintr-o pensiune de odinioară, pentru doamne cu mijloace limitate. Așa cum suntem noi acum. Mijloacele ne-au fost limitate – acelora dintre noi care mai avem mijloace.
Însă un scaun, lumina soarelui și niște flori nu sunt lucruri de lepădat. Sunt vie, trăiesc, respir, îmi întind palma desfăcută în lumina soarelui. Locul în care mă aflu eu nu e o închisoare, ci unul privilegiat, după cum mi-a spus Mătușa Lydia, căreia îi plăcea să facă distincții clare între lcururi: erau fie într-un fel, fie într-altul.
Sună clopotul care măsoară trecerea timpului. Aici, timpul e măsurat de bătaia clopotelor, așa cum se întâmpla pe vremuri la mânăstiri. Și, tot ca la mânăstiri, avem puține oglinzi.
Mă ridic de pe scaun, înaintez prin lumina soarelui cu tălpile încălțate în pantofii roșii cu toc jos, care nu-ți strică șira spinării și nu-s buni pentru dans. Mănușile roșii zac pe pat. Le iau și mi le trag pe mâini, deget cu deget. Cu excepția aripilor care îmi înconjoară chipul, totul e roșu: culoarea sângelui, cea care ne caracterizează. Fusta largă și lungă până la glezne se adună sus într-o betelie turtită care urcă până peste sâni, iar mânecile sunt ei ele largi. Si aripile albe țin de obligațiile care ne-au fost impuse: rolul lor este să nu putem vedea, darnici să nu fim văzute. Nu mi-a stat nicodată bine în roșu; culoarea asta nu mi se potriveșțe. Iau coșul de cumpărături și mi-l pun pe braț.
Ușa camerei – nu-i camera mea, refuz să spun că-i a mea – nu-i încuiată. De fapt, nici nu se închide cum trebuie. Ies în holul lustruit pe mijlocul căruia e întinsă o mochetă de un roz-prăfuit, arătându-mi calea, asemenea unei cărări din pădure sau a unui covor pentru capete încoronate.
Mocheta se pliază și coboară în josul scării, iar eu cobor odată cu ea, cu o mână pe balustrada care, dintr-un copac cum era odată, a fost transformată într-un alt secol în ceea ce e azi, apoi a fost lustruită de atâta folosire, căpătând un luciu cald. Casa – din epoca victoriană târzie – a fost consturită pentru o familie numeroasă și bogată. În hol se află o pendulă mare care drămuiește timpul, apoi urmează o ușă ce duce spre salonul pentur mame aflat în față – e decorat în culorile cărnii și încărcat de simboluri. Un salon în care nu mă așez niciodată: stau doar în picoare ori în genunchi. La capătul holului, deasupra ușii de la intrare este o fereastră din sticlă colorată, în formă de evantai, cu flori roșii și albastre.
Cartea Povestea slujitoarei poate fi achiziționată de la: