Fragmentul zilei – 15 septembrie 2020: Secolul pandemic – Mark Honigsbaum

Era un sat umil, aidoma oricărui alt sat pe care l-ai fi putut întâlni într-o raită pe la țară în New England în 1917. Dacă nu băgai de seamă, riscai chiar nici să nu-l vezi. Așezat într-o zonă de tufăriș mohorât, la treizeci și cinci de mile nord-vest de Boston, Ayer număra mai puțin de trei sute de gospodării-cabane, plus o biserică și câteva băcănii. Într-adevăr, de n-ar fi fost faptul că satul se afla la intersecția căilor ferate Boston – Maine și Worcester – Nashua și că se putea lăuda cu două stații, nimic altceva nu l-ar fi putut recomanda. Dar, în primăvara anului 1917, în timp ce America se pregătea să meargă la război, iar planificatorii militari căutau locuri potrivite pentru a instrui mii de bărbați care să corespundă cerințelor proiectului, acele stații de cale ferată și câmpurile pustii au evidențiat cătunul Ayer ca fiind unul special, neobișnuit chiar. Pesemne tocmai de aceea, în mai 1917, cineva din Washington, D. C., a înfipt o pioneză cu un steguleț roșu pe o hartă a comitatului Lowell, Massachusetts, și a desemnat Ayer drept locul de cantonament al noii Divizii a Șaptezeci și șasea a Armatei americane.

La începutul lunii iunie se semnau contractele de închiriere cu proprietarii a aproximativ 9.000 de acri de teren neîmpădurit „cu lăstăriș”, în apropierea râului Nashua; două săptămâni mai târziu, inginerii ajungeau aici pentru a transforma locul într-o tabără potrivită pentru infanteriștii generalului-maior John Pershing. În doar zece săptămâni, au construit 1.400 de clădiri, au instalat 2.200 de băi cu dușuri și au montat șaizeci de mile de conducte de încălzire. Măsurând șapte mile în lungime și două pe lățime, tabăra avea propriul restaurant, brutărie, teatru și paisprezece colibe pentru lectură și socializare, plus un oficiu poștal și telegraf. Venind dinspre Ayer, după o scurtă plimbare de jumătate de milă dincolo de calea ferată Fitchburg – prima priveliște care îi întâmpina pe bărbații proaspăt încartiruiți era uriașul amfiteatru YMCA (Asociația Creștină a Tinerilor) și barăcile celor 301 de ingineri.

În dreapta se înșiruiau cazărmile diviziilor de infanterie 301, 302 și 303, iar, în apropiere, cele ale artileriei de teren, brigăzii mentenanță și brigăzii mitraliere. Dincolo de ele se întindeau câmpuri pentru exersarea abilităților de manevră și mânuire a baionetei, precum și un spital cu opt sute de paturi, gestionat la rândul lui de YMCA. În total, tabăra putea să găzduiască 30.000 de bărbați. În următoarele câteva săptămâni, însă, pe măsură ce noi recruți soseau din Maine, Rhode Island, Connecticut, New York, Minnesota și chiar din sudul îndepărtat, din Florida, barăcile de lemn negeluit vor fi umplute cu mai bine de 40.000 de bărbați, obligând inginerii să ridice corturi pentru excedentul de ostași. În semn de recunoaștere a importanței sale pentru comandamentul militar nord-estic, tabăra a fost botezată Camp Devens, în onoarea generalului Charles Devens, un avocat din Boston devenit comandant în Războiul Civil, ale cărui trupe unioniste au fost primele care au ocupat Richmond-ul după căderea sa în 1865. După cum spunea Roger Batchelder, un propagandist angajat la Ministerul de Război, admirând Camp Devens de pe o colină din împrejurimile Ayer-ului în decembrie 1917, tabăra aducea, nici mai mult, nici mai puțin, cu „un imens oraș al soldaților”. Ceea ce nu a spus privitorul este că Devens a reprezentat, de asemenea, un experiment imunologic fără precedent. Niciodată până atunci, atât de mulți bărbați din atâtea pături sociale diferite – muncitori din fabrici și din ferme, mașiniști și absolvenți de facultate – nu fuseseră adunați într-un asemenea număr și forțați să trăiască înghesuiți ca sardelele.

Camp Devens nu a fost singura tabără construită în grabă în acea vară și nici nu a fost cea mai mare. Recruții destinați Forței Expediționare Americane au fost trimiși să se instruiască în nu mai puțin de patruzeci de tabere mari de pe întreg teritoriul Statelor Unite. Unele, cum ar fi Camp Funston, construită pe amplasamentul unei foste unități de cavalerie din Fort Riley, Kansas, a găzduit nu mai puțin de 55.000 de bărbați. Între timp, de cealaltă parte a Atlanticului, la Étaples, în nordul Franței, britanicii construiseră un stabiliment încă și mai mare. Ridicat pe pajiștile joase care mărgineau linia de cale ferată ce ducea de la Boulogne la Paris, Étaples avea cazărmi pentru până la 100.000 de soldați ai trupelor britanice și imperiale și paturi de spital pentru 22.000. Pe parcursul războiului, se estimează că un milion de soldați au trecut prin Étaples în drum spre Somme și alte câmpuri de luptă.

Nici dotările din multe dintre aceste tabere nu au fost întotdeauna la fel de bune pe cât sugerau susținătorii războiului. Într-adevăr, în multe cazuri, mobilizarea a fost atât de rapidă încât inginerii nu au izbutit să finalizeze la timp construcția spitalelor și a altor structuri medicale, iar cazărmile erau adesea atât de friguroase încât bărbații erau nevoiți să se strângă seara în jurul sobelor pentru a se încălzi și dormeau noaptea cu mai multe rânduri de haine pe ei. Unii, precum Batchelder, au văzut acest lucru ca pe o modalitate de a-i căli pe recruți și de a-i pregăti pentru vitregiile războiului în tranșeele din nordul Franței. „La Ayer este frig, dar… vremea rece este revigorantă; îi deprinde cu viața în aer liber pe bărbații care au trăit până acum în case călduroase.” Alții au criticat, însă, Ministerul de Război pentru alegerea unui amplasament situat atât de departe în nord, spunând că ar fi fost mai bine dacă Devens ar fi fost situat în sud, unde vremea era mai prietenoasă.

La drept vorbind, pericolul principal nu era frigul pe cât era supraaglomerația. Adunând laolaltă bărbați proveniți din contexte imunologice atât de diferite și forțându-i să trăiască în contact nemijlocit săptămâni întregi, mobilizarea a crescut considerabil riscul ca bolile transmisibile să se răspândescă de la unul la altul. Fără îndoială, războaiele au fost întotdeauna incubatoare de boli. Ceea ce a fost diferit în 1917 a fost amploarea chemării la arme și amestecarea unor bărbați crescuți în medii ecologice foarte diferite. În zonele urbane, unde populațiile sunt mai dense, șansele de a fi expus rujeolei sau agenților patogeni respiratori comuni, precum Streptococcus pneumoniae și Staphylococcus aureus, sunt mult mai mari și apar, de obicei, în copilărie. În schimb, într-o epocă anterioară mașinilor și autobuzelor, când copiii crescuți în zonele rurale erau educați, de regulă, la școli primare din apropierea casei, mulți au evitat expunerea la rujeolă. De asemenea, mulți nu au fost expuși la Streptococcus pyrogene și la alte bacterii hemolitice care cauzează „infecția amigdalelor”. Rezultatul a fost că, pe măsură ce efectivele armatei americane creșteau de la 378.000 în aprilie 1917 la o forță de 1,5 milioane la începutul anului 1918 (până la sfârșitul războiului, în noiembrie 1918, efectivele totale ale armatei de uscat și ale marinei vor fi de 4,7 milioane), epidemiile de rujeolă și pneumonie au izbucnit în taberele militare de-a lungul întregului litoral estic, precum și în mai multe state din sud.

Înainte de introducerea antibioticelor, pneumonia era responsabilă pentru aproximativ un sfert din toate decesele din Statele Unite. Aceste pneumonii puteau fi declanșate de bacterii, virusuri, ciuperci sau paraziți, dar de departe cea mai mare sursă de infestare comunitară o constituiau bacteriile pneumococice (Streptococcus pneumoniae). La microscop, aceste bacterii pneumococice seamănă cu oricare alt streptococ. Cu toate acestea, una dintre caracteristicile neobișnuite ale S. pneumoniae este aceea că deține o capsulă polizaharidă (zahăr) care o protejează de uscarea în aer sau de ingerarea de către fagocite, una dintre principalele apărări celulare ale sistemului imunitar. Într-adevăr, în spută umedă într-o cameră întunecată, pneumococii pot supraviețui pe suprafețe până la zece zile.

 

Secolul Pandemic

 

 


Cartea Secolul pandemic poate fi cumpărată de la:

 

 

 

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.

 


Average Rating:

0,0 rating

ISBN-10:
ISBN-13:
Goodreads:

Author(s): Publisher:
Published: //

 

Fragmentul zilei – 15 septembrie 2020: Secolul pandemic – Mark Honigsbaum

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.