"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 16 iunie 2020: Ziua a șaptea – Yu Hua

Se lăsase deja ceaţa deasă când am ieşit din garsoniera închiriată, pornind prin oraşul pustiu, cufundat în haos. Trebuia să ajung într-un loc numit „salon funerar“, deşi în zilele noastre i se spune mai degrabă „crematoriu“, căci fusesem anunţat să mă prezint acolo înainte de ora nouă, incinerarea mea fiind programată pentru ora nouă şi jumătate.

Cu o seară în urmă, răsunase o bubuitură teribilă, ca atunci când se prăbuşeşte ceva, după care au mai urmat câteva, ca şi cum clădiri îmbătrânite peste măsură se prăvăleau rând pe rând. În vacarmul acela, parcă dormeam şi nu dormeam. Odată ce s-a luminat cerul şi am deschis uşa garsonierei, bubuiturile au contenit brusc, de parcă acest gest al meu ar fi curmat tot zgomotul. Apoi, am zărit pe uşă un anunţ prin care eram chemat la salonul funerar pentru incinerare, un anunţ mâzgălit cu caractere umede şi neclare; mai erau lipite încă două somaţii, din urmă cu mai bine de zece zile, prin care mi se cerea să plătesc curentul electric şi apa.

Atunci când am ieşit pe uşă, am băgat de seamă că ceaţa închisese întreg oraşul ca într-o capsulă, ştergând astfel graniţa dintre zi şi noapte, dintre dimineaţă şi seară.

Am pornit către staţia de autobuz. Pe stradă, umbrele unor oameni apăreau pe neaşteptate şi dispăreau la fel. Am mers o bucată de vreme cu mare grijă, căci un obiect asemănător unei plăcuţe din staţia de autobuz îmi bloca drumul, ivit ca din pământ. Mă gândeam că pe plăcuţa aceea trebuie să fi fost nişte numere. Dacă scria 203, atunci ar fi trebuit să iau autobuzul chiar de acolo. Nu vedeam limpede ce era scris, aşa că mi-am dus numaidecât mâna dreaptă streaşină la ochi, dar tot degeaba. Apoi, m-am frecat la ochi şi am avut sentimentul că într-adevăr scrie 203, ceea ce mi-a întărit bănuiala că staţia de autobuz se afla chiar acolo. Mă încerca totuşi o senzaţie ciudată – ochiul drept încă era la locul lui, dar ochiul stâng se mutase spre pomete. Am simţit pe urmă că lângă nas parcă îmi atârnă ceva şi sub bărbie la fel, aşa că am pipăit uşor, numai ca să descopăr că lângă nas era chiar nasul şi sub bărbie era chiar bărbia. Şi nasul, şi bărbia îşi schimbaseră locurile pe faţa mea.

Desluşeam cu greu, în ceaţa deasă, siluetele unor oameni, profilurile unor clădiri. Auzeam sunetele vieţii cum se stârneau şi se înălţau asemenea şuvoaielor de apă, în timp ce eu stăteam acolo, împresurat de ceaţă, în aşteptarea autobuzului numărul 203. Auzeam bufniturile maşinilor care se ciocneau unele de altele, în lanţ, însă nu izbuteam să zăresc mai nimic, căci privirea îmi era împăienjenită de atâta ceaţă. Deodată, din ceaţa aceea a ţâşnit o maşină care nu mai avea mult până să dea peste mine, gonind spre locul de unde răzbăteau sunetele vieţii. Pe urmă, într-o clipă, sunetele acelea au bufnit ca într-o explozie, aidoma apelor care se năpustesc năvalnice.

Am rămas în picioare mai departe, în aşteptarea autobuzului. După o vreme, mi-a trecut prin minte că precis avusese loc un accident de proporţii, aşa că autobuzul 203 n-avea să mai vină. Aşadar, eram nevoit să merg pe jos până la următoarea staţie.

Am ţinut drumul tot înainte. Ochii mei umezi zăreau fulgi de zăpadă ce pluteau răzleţi şi strălucitori. Când îmi atingeau faţa, simţeam o oarecare căldură pe obraji. M-am oprit în loc şi am plecat capul, urmărind fulgii cum alunecau pe trupul meu. Printre ei îmi zăream hainele, care deveneau treptat tot mai clare.

Atunci am înţeles că aceea era o zi importantă: întâia zi în care murisem. Dar nu-mi purificasem trupul şi nici nu îmbrăcasem hainele de înmormântare, ci purtam tot hainele de zi cu zi, peste care îmi trăsesem paltonul meu cel ponosit. Îmbrăcat aşa, mă îndreptam spre salonul funerar, însă, ruşinat de aspectul meu, am făcut stânga împrejur şi am pornit-o înapoi.

Zăpada care cădea din cer într-o plutire uşoară dădea o oarecare strălucire oraşului, iar ceaţa deasă părea să se împrăştie încetul cu încetul. Pe măsură ce mergeam tot înainte începeam să desluşesc vag contururile oamenilor şi maşinilor care forfoteau în toate direcţiile. M-am întors la staţia de autobuz de unde tocmai plecasem şi o privelişte haotică mi s-a dezvăluit în faţa ochilor – peste douăzeci de maşini erau prinse într-un ambuteiaj, blocând strada, dar ajunseseră acolo şi maşina poliţiei, şi ambulanţa. Unii oameni zăceau pe jos, alţii tocmai erau scoşi din maşinile contorsionate; unii gemeau, alţii plângeau, iar alţii erau de-a dreptul cufundaţi în tăcere. Acesta era chiar locul unde avusese loc accidentul de maşină. M-am oprit pentru câteva clipe şi de astă dată am văzut limpede numărul 203 pe plăcuţa din staţie. Am traversat.

M-am întors în garsoniera închiriată, mi-am scos de pe mine hainele complet nepotrivite în momentul acela şi aşa, gol-puşcă, m-am apropiat de chiuvetă, am deschis robinetul şi am luat apă în căuşul palmelor, dar, când am vrut să mă curăţ, am observat că aveam nişte răni pe corp. Rănile deschise erau pline de praf, dar şi de fărâmiţe de piatră şi aşchii de lemn, pe care le-am îndepărtat cu mare băgare de seamă.

Atunci a sunat telefonul pus lângă pat. Mi s-a părut straniu, fiindcă de două luni era închis din pricină că nu plătisem factura. Acum suna pe neaşteptate. L-am luat şi am răspuns.

 – Alo, am zis eu cu voce şoptită.

 – Eşti Yang Fei? s-a auzit o voce.

 – Da.

 – Sun de la salonul funerar. Unde eşti?

 – Sunt acasă.

 – Ce faci acasă?

 – Mă curăţ.

 – Acuşi se face ora nouă şi tu încă te cureţi?

 – Vin imediat, am spus eu neliniştit.

 – Vino mai repede! Şi să-ţi aduci şi numărul programării.

 – Unde este numărul programării?

 – A fost lipit pe uşa ta.

Interlocutorul a închis telefonul, lăsându-mă cam întristat. Oare şi când e vorba de o asemenea chestiune e cazul să mai zoreşti omul? Am pus jos telefonul şi am continuat să-mi curăţ rănile de pe corp. Până la urmă, am găsit un bol, cu care am luat apă şi am turnat pe răni, ca să se ducă fărâmiţele de piatră şi aşchiile adunate acolo şi numai aşa am reuşit să mă curăţ mai repede.

Ziua A Saptea


Cartea Ziua a șaptea poate fi cumpărată de la:

 

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

3,9 rating based on 1.728 ratings (all editions)

ISBN-10:
ISBN-13: 9786067796575
Goodreads: 53467274

Author(s): Publisher: Humanitas Fiction
Published: 6//2020

O poveste tulburătoare ţesută în jurul personajului Yang Fei, născut într-un tren, pierdut de mamă și crescut de un tată adoptiv sărac, dar de o mare onestitate. Ajuns la vârsta de mijloc, viaţa îi este curmată în mod neaşteptat, într-o zi în care încerca să desluşească misterul dispariţiei tatălui său acum bătrân și bolnav, dar şi să afle amănunte despre moartea recentă a fostei sale soţii. Cum nu are un loc pentru odihna veşnică şi nici pe cineva care să se ocupe de întreg ritualul funerar, sufletul lui zăboveşte pe pământ vreme de şapte zile, – prilej pentru a-și rememora diverse episoade din trecut şi a-i reîntâlni pe cei care făcuseră parte din universul său. Călătoria lui Yang Fei între cele două lumi dezvăluie, uneori cu umor negru, alteori cu violență, absurdul existenţei în societatea chineză consumeristă, marcată de nedreptate, corupție, lipsă de empatie și suferință. În contrast cu toate acestea sunt însă legăturile sufleteşti profunde, ţesute între personajele acestui roman zguduitor, din paginile căruia transpare, ca de altfel din întreaga operă a lui Yu Hua, o extraordinară forţă emoţională.
 


Fragmentul zilei – 16 iunie 2020: Ziua a șaptea – Yu Hua

«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

 
%d blogeri au apreciat: