Fragmentul zilei – 16 noiembrie 2017: Ziua când au dispărut porumbeii – Sofi Oksanen

Am înțeles imediat că mă exprimasem greșit. Speranța care mă cuprindea de fiecare dată când o vedeam pe Juudit dispăru iarăși și în locul ei mă năpădiră același gânduri care mă bântuiau noapte de noapte, al căror vuiet îmi răsuna în urechi și după ce mă trezeam. Juudit îmi zări pumnii, apoi se mută la marginea băncii și își aținti privirea către mare, ca și când ar fi văzut ceva interesant. M-au trecut fiorii, Juudit era ca toți ceilalți. Nu ar crede nici un cuvânt rău despre nemți, nu acum când trăsăturile ascuțite din vremea sărăciei i se estompau în obraji. Chiar de i-aș fi destăinuit informațiile mele, m-ar fi făcut mincinos. După victoria de la Sevastopol , nimeni nu pusese la îndoială succesul Germaniei, nici faptul că germanii erau singurii care ne puteau salva de o nouă teroare bolșevică, însă trupele noastre credeau în Churchill și în Carta Atlanticului, în restaurarea independenței după război și în faptul că nu s-ar fi văzut schimbări teritoriale împotriva dorințelor poporului. Curierii noștri duceau tot timpul materiale în Finlanda și Suedia, însoțite de propriile mele rapoarte, primeam decupaje din ziare și analize de știri din toată lumea. Germanii nu dădeau nici un semn că ne-ar fi îndeplinit dorințele, în afară de discursurile de sărbători. Asta voiau mulți să creadă, inclusiv Juudit, care gustase din miere.

 – Eu mă ocup doar de treburile casei acolo. Printre servitori nu se vorbește de lucruri importante, nu pricepi? Pe lângă asta, el investighează sabotajul, nu crimele publice, iar aici se cercetează doar infracțiunile petrecute în Tallinn, așa că sigur n-are acces la informații privind întreaga țară, de ce nu pricepi, eu nu sunt de nici un folos, spuse Juudit.

Auzisem aceleași explicații de nenumărate ori, aceleași nenorocite de explicații, la fel de inutile mereu, deși insistasem că orice informație ne putea conduce către ucigașul lui Rosalie, chiar și cea mai neînsemnată infracțiune. Iarăși și iarăși, nega totul, nega zvonurile, nega orice probleme iscate de nemți, le nega obiceiurile rele. Nu credeam în regulile stricte și în disciplina nemților, răspunsurile repetitive mă făceau să strâng din buze și să sper doar că nu-l mințea la fel de prost și pe neamțul ei. I-am înțeles imediat alegerea, căci mariajul ei nu fusese normal, însă nu pricepeam de ce trebuia să-mi amintească de Rosalie.

Juudit începu să se pregătească de plecare, își aranja bureții de pe umeri și își tot foia bluza. Avea informații, brusc eram sigur. Certitudinea asta mă ajută să-mi controlez emoțiile. I-am spus ce-i spuneam și mai înainte, pe un ton la fel de calm:

 – Aici ai un număr de telefon. sună și spune că e vremea bună când neamțul tău pleacă în călătorie. Vreau să vin să mă uit prin biroul lui. Orice ne-ar fi de ajutor.

Juudit nu a luat hârtia. I-am băgat-o în poșetă, Juudit lăsă o grămăjoară invelită într-o batistă lângă mine, apoi se uită către mare.

 – Roland, trebuie să pleci imediat din țară.

Juudit vorbea repede, cu privirea ațintită asupra mării. Jandarmeria militară știa că prin porturi se află dezertori și fugari, în curând urmau să facă niște inspecții în forță și îl căutau pe cel care planificase atacul. Hellmuth Hertz primise informații conform cărora bărbatul se ascundea printre docheri.

 – Ținta fusese Alfred Rosenberg, atunci când trenul său ar fi ajuns în gară. Te rog, nu se poate să fi fost tu, spuse Juudit și strânse din buze.

M-am uitat la Juudit. Vorbea serios.

 – Trebuie să pleci. Rosalie așa ar vrea să faci. Îți las bani.

Juudit se ridică, lăsând grămăjoara pe bancă, apoi dispăru. De-asta venise, de-asta își făcuse apariția? Eram dezamăgit, și totuși alarmat dintr-odată. Nu auzisem despre atentatul eșuat, însă dacă Juudit întrebase serios dacă avusesem vreun amestec însemna că și altcineva putea gândi la fel, iar nemții întăriseră sigur paza după aceea. Nu mă voi mai duce dimineața în port.

Deși ți se cereau adesea actele la control în tramvai, m-am suit ca să câștig timp, deja trebuia să mă grăbesc cu pregătirile de drum. Până acum, noul meu carnet de identitate își făcuse treaba, în ciuda anului de naștere greșit. Îl țineam în buzunarul de la piept, unde înainte păstrasem fotografia lui Rosalie, și în zgomotul tramvaiului aglomerat, mi-am dat seama că nu o mai puteam vedea. Deși rupsesem fotografia de mult, abia acum am simțit cu adevărat că dispăruse, că nu o voi mai vedea niciodată, nici măcar în imaginație. Chipul lui Rosalie fusese înlocuit de actele false, în urechi îmi răsunau încă tocurile lui Juudit. Pașii ei scoteau un sunet ciudat, anapoda: pantofi din piele adevărată, cu tocuri de metal. Așa dispăruse pe drumul ei, fusta îi flutura pe șolduri, iar eu fusesem cât pe ce să arunc cu banii după ea. O clipă am regretat că ratasem ocazia de a o răni. Nu-i spusesem ce aflase Richard în cadrul Departamentului B4: Johan fusese dus la subsolul fabricii Kawe și, deși fusese închis doar temporar, urmele s-au oprit acolo. Despre soția lui nu erau informații. Nu-i povestisem lui Juudit pentru că nu mă pricepeam să consolez femeile și Juudit era foarte schimbătoare. Dacă nu voia să coopereze când mă întorceam în Tallinn, aveam să-i povestesc cum arătase subsolul când Richard pășise prima oară înăuntru, că acolo își sfârșise drumul Johan. Informația asta nu ar face-o pe Juudit să se revolte împotriva nemților, dimpotrivă, dar poate i-am mai scoate bulele de șampanie din cap și i-ar aduce aminte că nemții nu înapoiaseră familiei pământul lui Johan, poate i-ar aduce aminte de importanța acțiunilor noastre. Aveam nevoie de aceste arme, chiar dacă josnice, pentru că nu ne-ar fi fost ușor să facem rost de o altă sursă de informații la fel de bună. Juudit se înmuia în compania acelor bărbați, era un motiv de îngrijorare. Îi urmărisem. Îi văzusem. Știam că Juudit își dorea să rămână cu neamțul, avea o privire de femeie îndrăgostită, pășea pe petale de trandafiri. Asta era arma mea, trebuia să învăț să mă folosesc de ea.


Cartea Ziua când au dispărut porumbeii poate fi achiziționată de la: