Fragmentul zilei – 18 aprilie 2018: Vârsta inocenței – Edith Wharton

Nu regreta deznodământul vizitei, doar că și-ar fi dorit să se fi produs mai devreme, ca să-l scutească de o anumită risipă de emoție. Când ieși în noaptea hibernală, New York-ul redeveni vast și iminent, iar May Welland, cea mai fermecătoare femeie din oraș. Se îndreptă spre florărie ca să-i trimită cutia zilnică de lăcrămioare pe care, spre rușinea lui, uitase s-o trimită de dimineață.

În timp ce scria câteva rânduri pe bilet și aștepta să i se dea un plic, aruncă o privire prin florăria îngropată în verdeață, iar ochii i se opriră asupra unui mănunchi de trandafiri galbeni. Nu mai văzuse niciodată niște trandafiri atât de aurii și primul său impuls fu să i-i trimită lui May, în locul lăcrămioarelor, însă nu semănau cu ea: frumusețea lor incandescentă avea ceva prea abundent, prea puternic, într-o schimbare bruscă de dispoziție, aproape fără să știe ce face, îi făcu semn florarului să-i pună trandafirii în altă cutie lungă și-și strecură cartea de vizită într-un alt plic pe care scrise numele contesei Olenska. Apoi, tocmai când dădea să iasă din florărie, se întoarse și scoase cartea de vizită, lăsând plicul gol în cutie.

– Îi trimiteți imediat? Întrebă el, făcând semn spre trandafiri.

Florarul îl asigură că da.

A doua zi o convinse pe May să iasă pentru o plimbare în parc după prânz. Potrivit uzanțelor din demodatul New York episcopal, ea își însoțea, de obicei, părinții la biserică duminica după-amiază, însă doamna Welland îi iertă chiulul, din moment ce în acea dimineață o convinsese de necesitatea unei logodne lungi, care să-i dea timp să pregătească un trusou brodat de mână cu numărul adecvat de duzini.

Ziua era minunată. Bolta golașă a copacilor înșiruiți de-a lungul aleii principale era acoperită cu nuanțe de lapislazuli ții se arcuia peste zăpada care strălucea ca niște frânturi de cristal. Această vreme scotea cel mai mult în evidență frumusețea radioasă a lui May, care strălucea precum un arțar tânăr în mijlocul înghețului. Archer se simțea mândru observând privirile ațintite asupra logodnicei lui, iar pura fericire de a ști că ea îi aparținea îi alungă toate dilemele anterioare.

– Ce încântător… Să te trezești în fiecare dimineață cu mireasma de lăcrămioare în cameră! Zise ea.

– Ieri au sosit târziu. N-am avut timp de dimineață…

– Dar faptul că-ți aduci aminte să le trimiți în fiecare zi mă face să le iubesc mai mult decât dacă ai fi aranjat să-mi (ie trimise în fiecare dimineață, la aceeași oră, ca profesorul de muzică… După cum știu că îi erau livrate lui Gertrude Lefferts, de exemplu, când s-a logodit cu Lawrence.

– Ah, zău așa! Râse Archer, amuzat de agerimea ei.

Se uită dintr-o parte la obrajii ei proaspeți ca două fructe și se simți destul de mulțumit și de sigur de sine ca să adauge:

– Ieri după-amiază, când ți-am trimis lăcrămioarele, am văzut niște trandafiri galbeni superbi și i-am trimis contesei Olenska. Am făcut bine?

– Ce frumos din partea ta! Adoră aceste gesturi. Ce ciudat că nu mi-a pomenit nimic: a luat prânzul cu noi azi și ne-a spus că dl Beaufort i-a trimis niște orhidee minunate, iar vărul Henry van der Luyden un coș întreg de garoafe de la Skuytercliff. Pare atât de uimită să primească flori, în Europa nu se face așa ceva? Ei i se pare un obicei fermecător.

– Ah, mă rog, nu-i de mirare că florile mele au fost eclipsate de ale lui Beaufort, spuse Archer pe un ton iritat.

Apoi își aminti că nu-și trimisese cartea de vizită împreună cu trandafirii și se supără că deschisese subiectul. Voia să spună: „I-am făcut o vizită verișoarei tale ieri”, dar ezită. Ca să treacă la altceva, începu să vorbească despre planurile lor, despre viitorul lor împreună și despre insistența doamnei Welland de a prelungi logodna.

– Dacă ție ți se pare lungă! Isabel Chivers și Reggie au fost logodiți doi ani, iar Grace și Thorley, aproape un an și jumătate. Noi de ce nu ne mulțumim cu ce avem?

Era obișnuita întrebare feminină și tânărul se rușina că i se părea atât de infantilă. Fără îndoială că ea doar repeta ceea ce i se spusese; dar în curând avea să împlinească douăzeci și doi de ani, iar el se întrebă la ce vârstă începeau să vorbească independent femeile „decente”. „Niciodată, dacă nu le permitem, presupun”, își zise în sinea lui, amintindu-și de răbufnirea furioasă în fața domnului Sillerton Jackson: „Femeile ar trebui să fie la fel de libere ca noi…” în viitorul apropiat, avea să fie de datoria lui să ridice vălul de pe ochii acestei fete și s-o facă să se uite la lumea din jur. Însă câte generații de femei care își dedicaseră viața acelei educații primite și de May coborâseră legate la ochi în cripta familiei? Se înfiora amintindu-și unele dintre noile idei din cărțile sale științifice și exemplul atât de des menționat al peștelui de grotă din Kentucky, căruia au încetat să-i mai crească ochii fiindcă nu-i folosea. Ce s-ar fi întâmplat dacă, alunei când i-ar fi poruncit lui May Welland să deschidă ochii, ca i-ar fi răspuns doar printr-o privire goală ațintită în gol?

– Am fi mult mai fericiți fără toate astea. Am fi mereu împreună… Am putea călători.

Chipul fetei se lumină brusc.

– Ar fi minunat, recunosc ea. I-ar fi plăcut să călătorească, însă mama sa nu înțelegea de ce ei voiau să procedeze altfel.

– De parcă faptul că suntem „altfel” n-ar explica totul! Insistă logodnicul.

– Newland, ești atât de original! Exclamă ea, jubilând. Archer simți o strângere puternică de inimă, dându-și seama că spunea tocmai ceea ce era de așteptat de la tinerii în situația lui, iar ea îi oferea răspunsurile pe care le învățase instinctiv sau din tradiție, mergând până într-acolo încât să-l considere original.

– Original! Suntem cu toții la fel, ca păpușile acelea decupate din aceeași hârtie împăturită. Suntem ca niște șabloane tipărite pe un perete. Oare noi doi nu ne-am putea deosebi de restul, alegându-ne propriul drum?

Se opri în înflăcărarea deplină a discuției și o privi. Ochii ei îl țintuiau în continuare cu o expresie strălucitoare de admirație senină.

– O, Doamne… Vrei să fugim? Râse ea.

– Dacă vrei…

– Deci mă iubești cu adevărat, Newland! Sunt atât de fericită.

– Arunci… De ce să nu fim și mai fericiți?

– Nu putem să ne comportăm totuși ca oamenii din romane, nu-i așa?

– De ce nu, de ce nu, de ce nu?

May părea ușor plictisită de insistența lui. Știa foarte bine că nu puteau face așa ceva, însă o obosea încercarea de a găsi un motiv.

– Nu sunt destul de inteligentă ca să mă cert cu tine. Dar genul acesta de lucruri sunt cam… Vulgare, nu crezi? Sugeră ea, ușurată că găsise un cuvânt care avea să pună negreșit capăt discuției.

– Atunci ți-e chiar atât de frică să nu fii vulgară? Era limpede că întrebarea lui o uimise.

– Firește că-mi displace, la fel ca și ție, răspunse ea, ușor iritată.

Tânărul păstră tăcerea, lovindu-se nervos cu bastonul peste carâmbul cizmei. Crezând că găsise, în sfârșit, modul potrivit ca să încheie discuția, ea continuă pe un ton voios:

– Ah, ți-am spus că i-am arătat inelul lui Ellen? Mi-a zis că e cea mai frumoasă montură pe care a văzut-o vreodată. N-are pereche nici pe Rue de la Paix, așa mi-a zis. Te iubesc, Newland, pentru firea ta de artist!

A doua zi, după-amiază, înainte de cină, când Archer fuma morocănos în camera de lucru, Janey intră pe la el. Tânărul nu trecuse pe la club la întoarcerea de la biroul unde exercita profesiunea de avocat cu totul calmul cuvenit la un newyorkez cu stare ca el. Era abătut și ușor scos din fire, năpădit de groaza de a face același lucru în fiecare zi, la aceeași oră.

– Monotonie, monotonie! Murmură el și cuvântul îi gonea prin minte ca o melodie chinuitoare în timp ce-și amintea siluetele familiare cu jobenuri, tolănite în spatele geamurilor. Venise direct acasă chiar dacă, de obicei, la ora aceea trecea pe la club. Nu numai că știa ce subiecte ar fi fost abordate probabil la club, dar și ce rol își va asuma fiecare în discuție. Ducele ar fi, bineînțeles, principalul subiect; deși apariția unei doamne blonde pe Fifth Avenue într-un cupeu auriu tras de doi cai (pentru care toată lumea îl considera răspunzător pe Beaufort) ar fi fost, fără îndoială, dezbătută pe larg. Aceste „femei” (după cum li se spunea) erau puține în New York, cele care-și conduceau propriile trăsuri erau chiar și mai puține, iar apariția domnitoarei Fanny Ring pe Fifth Avenue la o asemenea oră mondenă tulburase profund societatea. Cu doar o zi în urmă, trăsura ei trecuse pe lângă cea a doamnei Lovell Mingott, care sunase imediat clopoțelul pe care-l avea la îndemână ca să-i poruncească vizitiului să o ducă acasă.

Varsta Inocentei

 


Cartea Vârsta inocenței poate fi achiziționată de la: