După ce mi-a vorbit despre Dee, Martin m-a condus spre o poartă de aluminiu alb, care ducea spre apartamentele numerotate de la nouă la șaisprezece de pe strada Mortlake. Am rămas surprinsă când am văzut pe marginea de sus o plăcuță metalică albastră, pe care scria cu alb: „Casa John Dee”.
– Am ajuns, spuse el.
– La casa lui John Dee?
Martin zâmbi, ca un heruvim. În ziua aceea era într-o dispoziție grozavă. Mi-am dat seama după forma pe care o făceau gropițele lui când râdea și chiar și după felul în care mă privea.
– Să mergem! Ce mai aștepți? mă îndemnă el.
Am urcat două câte două treptele care duceau la primul etaj. Când am văzut că holurile erau mari, luminoase și aerisite, m-am mai relaxat. Dacă fusese cândva casa unui necromant, nu mai rămăsese nici urmă de ea.
e fapt, eram pe punctul de-a face un comentariu cu privire la asta, când ușa unuia dintre apartamente se deschise în fața noastră.
– Martin, băiete!
O femeie îngrijită, în jur de șaizeci de ani, cu păr lung, brunetă, machiată, îmbrăcată într-o bluză neagră și sandale cu nestemate, îl îmbrățișă puternic.
– Te așteptam!
– Sheila, pentru numele lui Dumnezeu! Nu ne-am mai văzut de atâta timp! Arăți superb!
Martin și Sheila Graham, după cum scria pe placa aurită cu doi îngeri de deasupra ușii ei, se îmbrățișară lung.
– Iar ea trebuie să fie…
– Julia, completă Martin, amabil. De mâine, dragă mătușă, noua și splendida doamnă Faber.
– O roșcată frumoasă, fluieră femeia, măsurându-mi din mers rochia cu imprimeu și picioarele epilate recent. Ai ales bine de tot.
Sincer, m-a amuzat.
Sheila o spusese de parcă ar fi fost păzitoarea Graalului din Indiana Jones și ultima cruciadă, înainte să-i înmâneze cupa de lemn lui Harrison Ford. Și, la fel ca în film, îmi zâmbi complice înainte să ne ghideze pe un coridor lung și mai luminos. Avea o casă fabuloasă. Am trecut pe lângă o bibliotecă ce se îndoia sub greutatea cărților vechi, apoi am intrat într-un salon retras, confortabil și luminos, cu vedere spre stradă. Acolo ne aștepta un individ cu aspect juvenil, înalt dar corpolent, cu o piele rozalie, barbă și păr creț, care stătea într-un fotoliu vechi. Când ne auzi, își ridică privirea din cartea pe care o citea, acordându-ne toată atenția.
– Bună, mă salută el, simplu. Așază-te unde vrei, dragă.
„Dragă?”
„Păzitoarea Graalului” ne făcu prezentările. Specia aia de leu marin care stătea pe stânca lui se numea Daniel.
„Ca profetul”, ne preciză ea. Daniel Knight.
– Și dacă te gândești cumva că sunt o scorpie care și-a făcut rost de un iubit cu douăzeci de ani mai tânăr, te înșeli amarnic, dragă.
Exact asta am presupus, așa că m-am îmbujorat. Rușinată, am renunțat la ideea respectivă, în timp ce Martin și femeia s-au îndreptat spre un alt hol, să caute ceva de băut.
Cum în salon eram doar eu și Daniel, care revenise la lectura lui, am început să mă uit prin sufragerie. Avea aproape douăzeci de metri pătrați și era împărțită în două corpuri: unul pentru servit masa și altul pentru living. Masa lungă din centru și scaunele cu spătar înalt, care stăteau lipite de „aripa de nord”, lăsau impresia că ar fi trecut prin câteva banchete interesante. M-a intrigat, ce-i drept, dulăpiorul din fața ferestrei. Ușile de sticlă protejau o colecție eterogenă de diverse obiecte. Am identificat un nai, o sferă translucidă, un fel de pipă lungă gravată cu chipul unui beduin, niște plăci destul de mărișoare grupate într-o parte și trei sau patru figurine de ghips lăcuite în negru… Dar colțul care mi-a atras cu adevărat atenția se afla în partea opusă a salonului. Pe peretele principal se puteau vedea o pleiadă de gravuri și fotografii vechi. Printre ele am văzut și câteva cu Sheila în tinerețe. Fusese o femeie foarte atrăgătoare. Fotografiile erau din locuri istorice din Marea Britanie pe care le puteam recunoaște inclusiv eu, o străină. Am identificat un profil al turnului de pază din Glastonbury, care apare pe numeroase coperte de cărți despre regele Arthur, fațada Muzeului Britanic, monoliții de la Stonehenge și chiar și dealurile blânde din Wiltshire cu unul dintre caii aceia albi desenați pe pământ. În poza aceea, Sheila se fotografiase cu un grup de hipioți îmbrăcați în tunici albe, care zâmbeau spre cameră și țineau în mâini niște bastoane extravagante.
– Sunt druizi, dragă, bombăni Daniel când m-am dus să le privesc mai de aproape. Unul dintre ei e John Michell.
– Druizi, bineînțeles, am repetat eu pe un ton inocent, fără să am cea mai vagă idee despre cine vorbea. Pot să te întreb cu ce se ocupă Sheila?
Daniel își ridică privirea din carte.
– Nu ți-a zis logodnicul tău?
Am dat din cap că nu.
– Suntem ocultiști, dragă.
– Ocultiști? Am încercat să nu par surprinsă, dar mă întrebam dacă auzisem bine. Uneori engleza îmi juca feste.
– Ocultiști, insistă el. Și printre cei mai buni.
Daniel urmări reacția provocată de răspunsul lui. Și, chiar dacă probabil că pe fața mea se citea că doream cu disperare să aflu mai multe detalii, bărbatul nu-mi mai spuse nimic. A trebuit să îmi explice Martin cine erau mai exact gazdele noastre, în timp ce balansa amuzat o tavă cu produse de patiserie.
– Julia, Daniel Knight își câștigă existența în Observatorul Regal din Greenwich. E astronom. Dar și cel mai mare expert contemporan în chestiuni legate de John Dee. Tocmai a publicat o carte în care explică metodele acestuia de comunicare cu îngerii. În prezent, studiază limba pe care au folosit-o aceștia. Vrei o baclava?
– Parcă stabilisem că Dee a fost om de știință, am spus eu pe un ton ironic, în timp ce mă serveam cu o prăjitură delicioasă de pe tavă.
– Chiar a fost! Unul dintre cei mai mari! Trebuie să știi că, în timpul Renașterii, oamenii aveau despre știință o noțiune diferită de a noastră. Alchimiștilor din vremea aceea le datorăm descoperirile fundamentale. Paracelsus, de exemplu, a introdus metoda experimentală în medicină. Robert Fludd, un celebru scriitor rozicrucian din secolul al XVII-lea, a inventat barometrul, iar un alt alchimist olandez, Jan Baptista van Helmont, a născocit cuvântul „electricitate” în timp ce experimenta cu magneți…
– Așa este, Martin, aplaudă bărbatul cu barbă.
– Te rog, convinge-o tu, Daniel. Julia nu crede că există o istorie ocultistă a lumii, la fel de importantă sau chiar mai importantă decât cea pe care o învățăm la școală.
Pentru prima dată, în ochii astronomului apăru o licărire de însuflețire.
– Foarte bine, dragă, accept cu plăcere provocarea. Voi încerca să o fac. Mai întâi trebuie să știi că, până la revoluția industrială, cei care se ocupau de știință în această țară erau preocupați mai degrabă de chestiuni spirituale decât materiale. Isaac Newton, de exemplu, și-a dedicat întreaga cunoaștere în serviciul reconstruirii Templului lui Solomon. Din scrierile lui se poate observa că era preocupat de singurul loc sfânt din Antichitate în care se putea vorbi „față în față” cu Dumnezeu. Principia mathematica, opera pentru care a rămas celebru în istoria științei, a fost, de fapt, mai puțin importantă pentru el. Era doar mijlocul de a atinge un scop mai înalt. Credea că limbajul lui Dumnezeu se baza pe numere și că trebuia să învățăm matematică dacă voiam să ajungem să conversăm cu El.
– Chiar a vrut să reconstruiască Templul lui Solomon? am întrebat eu, în timp ce încercam să înghit prăjitura, care se dovedi a fi o bombă calorică de miere și nucă.
– Și a și scris despre el, a spus Daniel. I-am păstrat notițele. Toate demonstrează eforturile lui de a reuși să comunice cu Marele Arhitect al Universului. Probabil că, pentru Newton, Templul era un fel de centrală telefonică de unde îl putea invoca pe Dumnezeu.
– Păi, din câte spune Martin, se pare că Dee a fost mai aproape de asta decât Newton. Cel puțin cu îngerii, am zis eu, zâmbind.
– Julia, să știi că Sir Isaac Newton credea în îngeri mai mult ca oricine.
M-am îmbujorat.
– Nu am vrut să jignesc pe nimeni…
– Nu mă jignești pe mine, bombăni bărbatul. Mulți oameni au murit pentru că au aflat acest secret. La urma urmei, marile mistere ale omenirii sunt legate de comunicarea directă cu Dumnezeu. Ce au fost Chivotul Legământului, Sfântul Graal sau Kaaba, dacă nu instrumente care să ne îndrume spre El? Trebuie să știi că doctorul Dee a fost ultimul personaj istoric care a deținut această abilitate. Datorită comunicării cu ierarhiile îngerești, a dobândit în Anglia o reputație extraordinară. Și a reușit să o obțină din solarul deasupra căruia ne aflăm. De aceea s-a mutat Sheila aici.
– Contează locul?
– De obicei da, mai nou. Eforturile depuse de Dee ca să reușească să deschidă această punte spre lumea îngerilor nu au fost niciodată înțelese pe deplin. De aceea respectăm locurile alese de predecesorii noștri pentru a lua contact cu ei.
– Dar chiar credeți că John Dee a vorbit cu îngerii?
Interlocutorul meu se răsuci în scaun, în timp ce Martin ne privea amuzat.
– Există o dovadă care, din punctul meu de vedere, o atestă fără urmă de îndoială, spuse Daniel, ca și cum i-aș fi rănit amorul propriu: aceste creaturi superioare i-au dat de știre despre sute de evenimente care urmau să se întâmple. Cei cu care comunica se puteau deplasa în timp, în trecut și în viitor. Un dar care a fost foarte apreciat de regina Elisabeta, care a venit de câteva ori chiar în această casă pentru a-i solicita serviciile profetice.
– Și le nimerea?
– Nu știu dacă este cel mai potrivit verb.
– Fie, am cedat eu. Profețea corect?
– Poți să îți faci tu singură o părere. Dee a anunțat decapitarea reginei Maria a Scoției, moartea regelui Spaniei, Filip al II-lea, a împăratului Rudolf al II-lea și chiar și a reginei. Da. Aș spune că a fost un futurolog extraordinar.
– O să vezi, Julia, ne întrerupse Martin, în timp ce se așeza lângă mine ca și cum ar fi vrut să mă protejeze de dispoziția înțeleptului său prieten. Părinții mei i-au însărcinat, cu douăzeci de ani în urmă, pe Daniel și pe mătușa Sheila să investigheze amănunțit viața lui Dee și, cu precădere, instrumentele dezvoltate de el ca să comunice cu îngerii. Cum ai mei s-au mutat în Statele Unite, dar Sheila și Daniel au rămas în Londra, s-au gândit că le-ar fi mai ușor să o facă. Știm că Dee a recrutat cel puțin doi clarvăzători capabili să folosească obiectele pe care le-a primit de la îngeri, dar nu cunoșteam puterile exacte ale celor pe care i-au văzut cu ajutorul lor. Și, aparent, a fost ceva extraordinar.
Martin făcu o scurtă pauză, apoi continuă:
– Ar trebui să ne gândim la aceste obiecte ca la niște telefoane prin satelit de pe vremea aceea. Din afară par niște simple pietre, dar sunt foarte puternice. Mulțumită lor, Dee a obținut date de prim nivel în optică, geometrie, medicină… Informațiile lui au fost invocate pentru a revoluționa epoca respectivă. Chiar și Dee, convins de valoarea lor, și-a investit averea în construirea unei „mese de invocare”, în care a încastrat pietrele respective. A obținut o oglindă din obsidian adusă de spanioli din Mexic, ba chiar a colecționat diverse nestemate, pentru ca medium-urile lui să poată primi mesaje mai numeroase și mai bune de la îngeri. A urmat întocmai toate instrucțiunile primite, cu precădere cele ale unui anume Arhanghel Uriel, și a deschis o linie de comunicare cu Cerul care nu mai exista din Antichitate.
– Și de ce e interesată familia ta în astfel de lucruri? Începeam să nu-mi mai cred urechilor. Soțul meu nu mai zâmbea de ceva vreme, ci devenea tot mai serios. Ba chiar solemn. Familia Faber colecționează astfel de nestemate?
Sosirea Sheilei îl întrerupse pe Martin. Aceasta aduse un ceainic cu un conținut foarte fierbinte, care mirosea a mentă, și îl așeză între noi, cu intenția de a nu se clinti de acolo.
– Domnișoară, începu ea, ce contează acum de fapt este că deținem cele două pietre pe care le-a folosit doctorul Dee în experiențele lui angelice. Mai sunt câteva exemplare în circulație, inclusiv cele expuse la Departamentul de Antichități Medievale al Muzeului Britanic. Dar nu sunt la fel de puternice ca ale noastre. Noi le-am păstrat pe singurele și adevăratele adamante ale lui Dee.
– Ada… ce?
– Se poate, Martin?! Gazda îl plesni pe logodnicul meu peste spate, amuzată. Ai adus-o până aici și nu i-ai povestit nimic?
– Ți-am promis că așa voi face. Niciun cuvințel.
– Bun băiat! zâmbi femeia.
În timp ce turna ceai aromat în niște pahare care păreau de origine arabă, Daniel reluă conversația.
– Atunci, îi voi explica eu, spuse el. Sorbi din infuzie, mușcă dintr-o altă bucățică de baclava și continuă: Vezi tu, Julia, din puținele scrieri lăsate de doctorul Dee pe tema aceasta reiese că nestematele acestea au fost cel mai mare dar primit de la îngeri. Erau de origine celestă. La fel de unice precum pietrele aduse de NASA de pe Lună. De fapt, înainte să i le înmâneze, i-au spus că le-au adus din Paradisul terestru. Din Eden.
L-am privit stupefiată.
– Bineînțeles, poți să crezi sau nu, dar, de când ni le-au dat părinții lui Martin, nu au contenit să ne uimească.
– Serios?
– Ce-i drept… nu s-au comportat niciodată ca în notițele doctorului Dee, dar uneori fac lucruri ciudate. Variază în greutate, își schimbă culoarea, prezintă semne care ulterior dispar și sunt așa de dure, că nici diamantul nu le poate tăia.
– Și ce au de-a face toate astea cu comunicarea cu îngerii?
– Ideea este că le-am pus în mâinile unor clarvăzători de bună reputație, așa cum a făcut și Dee în secolul al XVI-lea, și unii au reușit să obțină de la ele sunete și chiar lumini.
– Și un specialist în nestemate? Au fost văzute de vreun expert?
– Acesta este un alt subiect. Daniel zâmbi enigmatic, mângâindu-și barba. Să spunem că toate încercările raționale de-a le descoperi secretele au eșuat. Doar anumite persoane cu abilități psihice ne-au ajutat să avansăm puțin în cunoașterea lor. Și tocmai asta așteptăm și de la tine, domnișoară. Nu-i așa, Martin?
Am văzut cum pupilele lui Daniel se dilatară când spuse:
– Martin, adăugă el, crede că te numeri printre ei. Știi tu, că ești clarvăzătoare.
– Eu?
Am tresărit. Ce era asta? O capcană? M-am uitat la Martin. Știa că mă ferisem ani de zile de astfel de lucruri. Cum de putea să îmi facă una ca asta, chiar în ziua dinaintea nunții noastre?
– Julia, cred, spuse el netulburat, cred că a venit momentul să vezi pietrele și să ne arăți ce poți face cu ele.
Cartea Îngerul Pierdut poate fi achiziționată de la: