Într-un oraș mare, pe o stradă largă, la etajul al treilea al unui bloc albastru, locuia o fetiță. Nu era nici prea înaltă, nici prea scundă. Culoarea părului ei era de un castaniu care vara bătea spre galben, iar toamna, spre roșcat. Poate că era un pic cam slăbuță, dar nu s-ar zice nici că era slabă de s-o ia vântul pe stradă. Fața îi era rotundă și ochii, căprui. Cel mai mult îi plăcea să citească, să asculte muzică, să se uite la filme, să deseneze, să se joace cu mingea, să sară coarda și să facă biscuiți cu ciocolată. Jocul care îi plăcea cel mai mult și pe care îl juca singură era acela de a ghici forme cunoscute în norii de pe cer. Uneori, un nor se asemăna foarte tare cu un melc uriaș, alteori cu o girafă. Uneori semăna cu un hamburger, alteori cu o înghețată care se topește în cornetul ei.
Fetița avea și animale preferate: pisicile, câinii, caprele, caii și veverițele dungate. Adevărul este ca nu întâlnise încă în viața ei o veveriță dungată, dar, chiar și așa, le iubea. Pereții camerei ei erau plini de poze cu veverițe dungate.
Încă de când era cât un dop își dorise o pisică. Sau un cățel. Sau o capră. Sau un cal. Dar mama ei, doamna Hayal, îi spunea întotdeauna „Nu se poate! Pisicii îi cade părul și-am să fac alergie, capra behăie și-o să deranjeze vecinii. Iar calul n-avem unde să-l ținem, fetița mea”.
– Dar, mami, vreau și eu să hrănesc un animal!
– Îl vei hrăni când vom merge la grădina zoologică!
– Dar e interzis! Și, oricum, eu vreau să avem animalul la noi acasă!
În cele din urmă, în decursul acelui an, bunicul ei, domnul Hassan, îi dăruise două broscuțe-țestoase de apă. Le ținea pe o măsuță într-un bol de sticlă. Le chema Ziua și Noaptea. Dar, cum semănau ca două picături de apă, era greu să-ți dai seama cine-i Ziua și cine-i Noaptea.
Era un copil curios. Citea de la cap la coadă Enciclopedia animalelor. Astfel aflase că țestoasele se hrănesc cu râme. Într-o zi, după ce a plouat, a mers afară, a săpat în pământ și a adunat o grămadă de râme. Unele erau scurte, altele lungi ca macaroanele. Le-a pus pe toate în borcan și le-a adus acasă.
– Privește, mami, am strâns de mâncare pentru Ziua și pentru Noaptea!
Dar doamna Hayal s-a dat țipând înapoi.
– Ah, scoate repede creaturile astea din casa mea!
De atunci, fetița n-a mai adus niciodată râme acasă. Le hrănea numai cu mâncare specială. Și le mai dădea comprimate de calciu ca să li se îngroașe carapacea. Pentru că, dacă nu aveau o carapace sănătoasă, nu se puteau apăra. Cine știe, poate că și oamenii sunt la fel. Da, nu au carapace, dar trebuie să fie puternici în fața greutăților vieții.
La fel cum iubea animalele, iubea și sportul. În special baschetul și voleiul. Îi plăcea și fotbalul. „Fotbalul nu este pentru fete”, i se spunea. Dar în camera ei avea un album în care colecționa cartonașe cu fotbaliști. Știa mai bine decât mulți băieți din clasa ei care sportiv a marcat nu știu câte goluri, care echipă a câștigat de nu știu câte ori.
Dintr fructe, îi plăceau merele, mandarinele și pepenii; dintre culori, prefera roșul, movul și verdele; dintre anotimpuri, ar fi ales iarna și primăvara. Ca desert alegea întotdeauna budinca de orez, iar băutura ei preferată era limonada. Toate acestea îi plăceau încă de când era mică. Dar era și un lucru important care nu-i plăcea absolut deloc: numele ei!!!
Nu-i plăcea numele ei. Chiar ii era rușine cu el. Ce bine ar fi fost dacă ar fi avut alt nume. De exemplu, ca verișoara ei, Bahar, care înseamnă primăvară… sau ca fetele vânzătorului de la chioșc, cele cu părul împretit și obraji plini de pistrui: Cigdem, Sinam și Dinem… sau ca numele colefelor ei de la școală: Ada, Asli, Ayșegul, Beyzda, Defne, Ebru, Ela, Gamze, Kubra, Metlem, Ozlem, Pinar, Tuba, Zeynep… Ce multe nume sunt pe acest pământ, unul mai frumos decât celălalt și ușor de pronunțat… Dar mama și tatăl ei nu luaseră în seamă nici unul și, după atâta căutare, îl găsiseră pe cel pe care-l purta acum. Măcar dacă ar mai fi avut unul. Dar nu avea. Sau măcar o poreclă! Toți copii de la școală aveau câte o poreclă: unele mai frumoase, altele mai hazlii. Numai ea nu avea una, pentru că nulele îi era atât de ciudat, încât oricum părea a fi o poreclă amuzantă.
Într-o zi, în timp ce tatăl ei citea ziarul la micul dejun, o știre de pe ultima pagină i-a atras atenția. Era un articol despre numele ciudate pe care le dau cântăreții și artiștii de film celebri copiilor. Astfel a aflat că pe pământ există si alți oameni care au, la fel ca ea, nume neobișnuite. Cum ar fi Șeftali, Elma, Încir, Bulbul, Okyanus, Mavi Melek, Șekerpare… Adică Piersica, Mărul, Smochina, Privighetoarea, Oceanul, Înger Albastru sau numele unui desert turcesc… Oare ce simțeau ei? Cum e să te cheme domnul Ocean sau doamna Privighetoare?
Dar nici măcar aceste nume neobișnuite nu i se păreau mai grele decât al ei. Pentru ca numele ei era chiar ăsta: Sakiz Sardunya. Adică Mușcată Curgătoare.
Cartea Fetița căreia nu-i plăcea numele său poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,6 rating based on 6.376 ratings (all editions)
ISBN-10: 9734663747
ISBN-13: 9789734663743
Goodreads: 33386201
Author(s):Publisher: Polirom
Published: 12//2016
N-o cheama nici Violeta, nici Lacramioara, nici Camelia. Cit e ea de inteligenta, de curajoasa si de plina de imaginatie, se impiedica si se intristeaza mereu de un singur lucru: numele sau, care nu-i place nici in ruptul capului. Parintii ei i-au dat un nume tare ciudat: Sakız Sardunya, adica Muscata Curgatoare, o floare care n-are alta treaba decit sa atraga pasarile colibri. Fetita nu are frati sau surori, iar prietenii ei cei mai buni sint cartile, singurele care nu rid de numele asta curios. Numai ca nici ele, cartile, nu-s prea fericite pe lume: printre atitea jocuri video si desene animate de la televizor, copiii au uitat sa mai asculte si sa mai inventeze povesti, asa ca tarimul lor fermecat e in primejdie.
Muscata Curgatoare e tare speriata: doar n-o sa fie ea singura in stare sa-l salveze, nu?
Fragmentul zilei – 21 mai 2020: Fetița căreia nu-i plăcea numele său – Elif Shafak