Toate ciudățenille și minunățiile care se întâmplaseră zilnic lui Anselmus îl scoseseră cu totul din viața obișnuită. Nu mai vedea pe nici un prieten și așteptă în fiecare dimineață cu nerăbdare ceasurile douăsprezece, care îi deschideau paradisul. Și totuși, în timp ce tot sufletul lui era îndreptat către frumoasa Serpentina și către minunile tărâmului fermecat de la arhivarul Lindhorst, el se gândea uneori fără sa vrea la Veronica, ba chiar uneori i se părea ca ea vine spre el și îi mărturisește roșind, cât de adânc îl iubește și cum ar vrea să-l smulgă dintre fantomele care nu fac decât să-l necăjească și să-și bată joc de el. Uneori, parcă o forță străină îl năpădea deodată și îl tira fără împotrivire spre Veronica pe care o uitase cu totul, și el trebuia să urmeze aceasta forță încotro voia ea, ca și cum ar fi fost legat strâns de fată. Chiar în noaptea după ce privise întâia oară pe Serpentina în chipul unei fete deosebit de frumoase și de încântătoare, după ce aflase minunata taina a căsătoriei dintre salamandră și șerpoaica verde, Veronica îi apăru în fata ochilor mai limpede decât niciodată. Da, abia când se trezi, își dădu seama că Veronica a venit la el și i s-a plâns cu o adâncă durere ca el jertfește dragostea ei aparițiilor fantastice pe care le stârnește numai dezordinea sufletului lui și că toate acestea îi vor aduce numai nenorocire. Veronica fusese mai drăguță ca niciodată. Nu mai putea s-o alunge din minte și starea aceasta îl chinui așa de mult încât se gândi să scape de ea făcând o plimbare înainte de-a se duce la arhivar. O forță tainică și magică îl duse spre Pimaer Tor și tocmai voia sa apuce pe o stradă laterala când, deodată, directorul Paulmann, care venea după el, îl strigă din urmă:
– Ei, ei! Dragă domnule Anselmus! Amice! Amice! Dar unde ai fost până acum? Nu te mai vezi de loc! Știi ca Veronica ar vrea tare mult să mai cânte o dată cu dumneata? Hai cu mine; voiai sa vii la noi, nu? Anselmus, de nevoie, trebui să meargă cu directorul. Când intrară în casă, Veronica îi întâmpină foarte curat și îngrijit îmbrăcată, așa încât directorul Paulmann o întrebă plin de mirare:
– Ei, de ce te-ai gătit asa? Aștepți vreo vizită?… Uite, l-am adus pe domnul Anselmus! Când Anselmus, amabil și cuviincios sărută mâna Veronicăi, simți o ușoară strângere care ca un râu de foc îi străbătu toate fibrele. Veronica era voioșia și drăgălășenia însăși și când Paulmann se duse în odaia lui, ea știu să-l aprindă așa de bine pe Anselmus cu tot felul de tachinării și de glume, încât el își uită orice sfială și începu să alerge prin odaie după zburdalnica fată. Dar demonul îl cuprinse din nou; Anselmus îmbrânci masa și besacteaua cu ace a Veronicăi se răsturnă. Anselmus o ridică de jos. Capacul sărise și el zări o oglinjoară rotundă de metal în care se uită cu o deosebita plăcere. Veronica veni ușor la spatele lui Anselmus, își puse mâna pe brațul lui și, lipindu-se strâns de el, se uită și ea în oglindă. În sufletul lui Anselmus începu parcă o luptă. Gânduri. Imagini. Apărură și dispărură iarăși. Arhivarul Lindhorst… Serpentina… Șerpoaica verde… în sfârșit, totul se liniști și tot ce era nelămurit se închegă și se limpezi. I se păru clar acuma că el numai la Veronica se gândise toată vremea și că figura care îi apăruse iar în camera albastra fusese tot a Veronicăi și că legenda fantastică a căsătoriei salamandrei cu șerpoaica verde a fost numai scrisă de el, dar nu i-a povestit-o nimeni. Se mira singur de visările lui și le puse pe seama stării lui sufletești exaltate din pricina iubirii lui pentru Veronica și a lucrului de la arhivarul Lindhorst, în ale cărui odăi miroase de altfel ciudat și amețitor. Îi veni să râdă de nebuneasca lui închipuire care îl făcuse să creadă ca e îndrăgostit de o șerpoaică și că un arhivar bogat e o salamandră.
– Da, da! E Veronica, exclama el și, întorcând capul, el văzu ochii albaștri ai Veronicăi, care străluceau de dragoste și de dor. Un ah! Înăbușit zbură de pe buzele ei care chiar în aceeași clipă se lipiră arzătoare de ale lui.
– O, ce fericit sunt! Suspină el fermecat. Ceea ce ieri numai am visat mi se întâmplă astăzi aievea.
– Și ai să te însori întradevar cu mine când ai sa ajungi consilier? Întrebă Veronica.
– Negreșit! Răspunse Anselmus. Ușa scârțîi și directorul Paulmann intră spunând:
– Nu te mai las sa pleci, dragă domnule Anselmus. Stai la noi la masă, mâncăm ce-o fi, după aceea Veronica ne face o cafea strașnică pe care o s-o bem cu registratorul Heerbrand care mi-a făgăduit ca vine și el.
– Dar nu știți, domnule director, răspunse Anselmus, că trebuie să mă duc la arhivarul Lindhorst unde am de lucru?
– Uite aici, amice! Spuse directorul Paulmann și îi întinse ceasornicul care arata douăsprezece și jumătate. Anselmus văzu acum că era prea târziu ca sa se mai ducă la arhivar și se supuse, cu atât mai bucuros dorinței directorului, cu cât spera astfel s-o vadă toată ziua pe Veronica și să primească de la ea, pe furiș, strângeri drăgăstoase de mână și chiar vreo sărutare. Pretențiile lui crescuseră acum și el se simțea tot mai mulțumit și tot mai mult se convingea că va scăpa în curând de toate închipuirile fantastice care ar fi putut întradevăr sa facă din el iar un om nebun. Registratorul Heerbrand veni și el după masă și, după ce băură cafeaua și amurgul începu să se lase, dădu a înțelege, frecându-și vesel mâinile și zâmbind, ca are la dânsul ceva care, amestecat de mâinile frumoase ale Veronicăi și pregătit cum se cuvine, bine numerotat și paginat, le va fi de mare bucurie în aceasta seară rece de octombrie. Directorul Paulmann spuse:
– Dar scoate o dată făptura aceea misterioasă pe care o ai la dumneata, dragă registratore! Și atunci registratorul Heerbrand își băgă mâna în buzunarul adânc al hainei și scoase la iveală în trei reprize o sticlă de rom, lămâi și zahăr. Nu trecu nici o jumătate de ceas și pe masa lui Paulmann fumega un punci minunat. Veronica turna în pahare și prietenii stăteau veseli de vorbă. Dar imediat ce duhul băuturii i se urcă la cap lui Anselmus, reveniră și toate imaginile minunate și stranii pe care le trăise în ultimul timp. El văzu pe arhivarul Lindhorst în halatul lui de damasc care strălucea ca fosforul… Văzu odaia cea albastră, palmierii aurii și chiar începu parcă din nou sa creadă în Serpentina… în sufletul lui era fierbere și vuiet. Veronica îi întinse un pahar de punci. Când îl luă el atinse ușor mână fetei.
– Serpentina! Veronica! Oftă el în sufletul lui. Anselmus căzu pe gânduri. Registratorul Heerbrand exclamă chiar atunci:
– Oricum ar fi, arhivarul Lindhorst rămâne un om ciudat și e greu de priceput ce-i cu dânsul. Dar sa trăiască! Ciocnește, domnule Anselmus! Anselmus se trezi din visarea lui și, ciocnind cu registratorul, spuse:
– Prea stimate domnule registrator, asta e din pricină că arhivarul Lindhorst este de fapt o salamandră care a pustiit, fiind la mânie, gradina lui Phosphorus, prințul duhurilor, fiindcă îi fugise șerpoaica verde.
– Ce? Cum? Întrebă directorul Paulmann.
– Da, urma Anselmus, de asta, trebuie el acuma sa fie arhivar și să stea aici în Dresda cu cele trei fete ale lui, care fete, de altfel, nu sunt decât niște șerpoaice de aur verde care stau la soare pe crengile socului, cântă ademenitor și atrag pe tineri ca niște sirene.
– Domnule Anselmus, domnule Anselmus! Spuse directorul Paulmann, dar ce, nu ți-e bine! Pentru Dumnezeu, ce absurdități vorbești?
– Are dreptate, striga registratorul Heeerbrand. Arhivarul asta e o salamandră afurisită; scoate din degete scântei care îți găuresc haina ca iasca aprinsă… Da, da, ai dreptate, frate Anselmus, și cine nu crede e dușmanul meu! Și registratorul Heerbrand izbi cu pumnul în masă de zăngăniră paharele.
– Ce, ești nebun, registratore? Strigă supărat directorul Paulmann. Domnule student, domnule student! Urmă el, ce te-ai apucat iarăși sa faci?
– O, spuse Anselmus, și nici dumneata, domnule director, nu ești altceva decât o pasăre, un huhurez care coafezi…
– Cum, spuse mânios directorul, eu pasăre? Eu huhurez? Eu coafor? Domnule, dumneata ești nebun… Nebun!
– Dar baba îi vine de hac, spuse registratorul Heerbrand.
– Da, continuă Anselmus, baba are putere mare, cu toate ca e de origine inferioară, fiindcă tată-său nu-i decât o pană zdrențăroasa și maică-sa o păcătoasă de sfeclă, dar puterea ei în cea mai mare parte o datorește la tot felul de creaturi potrivnice… Canalii veninoase care stau pe lângă ea.
– Asta e o calomnie odioasă, strigă Veronica cu ochi strălucitori de minie. Bătrâna Liza e o femeie înțeleaptă și motanul cel negru nu-i o creatură potrivnică, ci un tânăr cultivat, cu maniere alese și cousin germain cu dânsa. Registratorul Heerbrand spuse:
– Dar salamandra poate oare sa mănânce fără să-și pârlească barba și fără sa piară în chip mizerabil?
– Nu, nu! Strigă Anselmus. Nidodată n-are sa mai poată asta. Și șerpoaica verde mă iubește fiindcă am un suflet copilăresc și m-am uitat în ochii Serpentinei.
– Serpentinei are să-i scoată ochii motanul, strigă Veronica. Directorul Paulmann începu sa urle furios:
– Salamandra… Salamandra va stăpânește pe toți. Sunt într-o casa de nebuni? Sunt și eu nebun? Ce nebunii am început și eu să vorbesc? Da, am înnebunit și eu. Am înnebunit! Și directorul Paulmann sări în sus, își smulse peruca din cap și o zvârli în tavan așa încât buclele strivite pârâiră și, desfăcute, împrăștiară pudra în toate părțile. Anselmus și registratorul Heerbrand luară castronul de punci și paharele și le zvârliră, chiuind, în tavan, încât cioburile săriră pretutindeni, zăngănind.
Cartea Urciorul de aur poate fi achiziționată de la: