Subînțelesul era clar pentru cei cărora le povestea Năiță aventurile sale, unii zâmbeau, alții se cam puneau pe gânduri. Nici Năiță nu avea hazul dinainte, oricât se străduia el să dea o aură veselă întâmplărilor care și pe el îl marcaseră, căci fața și mai ales privirea lui purtau întipărit în ele semnul unei experiențe foarte ciudate și pentru cei ce-l cunoșteau rămânea mereu nelămurită o întrebare: de ce rămânea el câteodată, ca din senin, dus, cu ochii ficși, ca de sticlă și cu o mână întinsă ferit înainte, de parcă ar fi zis „Stai, dom’le, nu.” „Bă Năiță!”, îl striga atunci careva și el tresărea ca și când adormise, așa din senin și scutura din cap și se trezea. Nu vorbea însă nimic despre anume lucruri bănuite de cei din sat, bănuite pentru că, altfel, Năiță venise, când venise, destul de vesel, împreună cu bătrânul acela de la Olteț și cine îl văzuse intrând cu acela în Mat și cinstindu-se cu toată lumea care era atunci acolo putea crede că Năiță fusese în târg și vânduse, bine, ce avusese de vândut. Veselia lui era când plină, când știrbă și asta se vedea în momentul căderii pe gânduri. Moșul avea și el un chef mai special de veselie, părea chiar că se sforțează să fie vesel. Lua țoiul cu țuică nouă de prună, îl ridica dinaintea ochilor, îl studia cu o vădită plăcere, saluta cu el pe toată lumea, apoi îl punea jos, pe marginea tejghelei și se închina zicând: „Doamne, ai grijă de mine, păcătosul, să nu mai uit”, apoi lua iar țoiul și zicea tot către toată lumea: „Trăiască partidul nostru, tovaroși!”
– Ei! Se întoarse, pentru a nu știu câta oară, spre Năiță Lucean, maiorul, acum cu un aer hotărât să nu mai întrerupă dialogul și să-l asculte, orice s-ar întâmpla și Năiță observă, după bătaia unei pendule de prin apropiere, că ar fi fost ora unsprezece de dimineață. Clătină din cap amărât, adică: „Uită-te, domnule, cum mai trece timpul!”, că stătea de vreo două ore în biroul acestui maior.
– Ia să vedem, tovarășe Lucean, ce te supără pe dumneata, continuă maiorul, frecându-și mâinile și încercându-și apoi fiecare deget în parte, trosnindu-le și lui Năiță în primul moment nu-i plăcu această îndeletnicire, dar se gândi că poate omul era și el mai ostenit, nu se făcea să se sperie din orice.
– Păi, cum să vă spun, se foi Năiță pe scaun, mă supără și ridică din umeri și întinse mâinile cu palmele deschise către maior, adică să fie și el înțeles dacă se poate, mă supără că am lăsat la moară un sac cu porumb și se-alege praful de mălai dacă nu mă duc să-l iau, fiindcă la moară trage și trage și mălaiul și intră umezeala în el. Asta mă supără cel mai mult, conchise Năiță, considerând că argumentul era hotărâtor pentru ca maiorul să priceapă și să isprăvească comedia și să plece și el acasă.
– Da, zise maiorul după un timp, uitându-se iar pe fereastră. „Ce dracu’ vede, domnule, ăsta pe fereastră, de stă numai cu ochii pe ea?”, se întrebă Năiță, dar nu avu timp să-și răspundă, căci iar sună telefonul, ascuțit și prelung și maiorul întinse mâna spre receptor, ducându-l la ureche cu un gest moale și obosit. Repede, însă, își reveni din oboseală și îndreptându-se mai bine în scaun răspunse cu un glas plin și milităros:
– Să trăiți, tovarășe prim! Ascult, ordonați! Firește, Năiță nu auzi pe cel de la capătul necunoscut al firului, însă înțelese ușor că și maiorul ăsta avea un stăpân, nu era chiar de capul lui și câteva clipe se bucură.
– Sigur tovarășe prim, sigur, am și spus să nu ne grăbim, sigur. Chiar acum, de exemplu, sunt aici cu un caz de la. Și pronunță numele comunei lui Năiță Lucean, iar acesta se și ridicase de pe scaun și luase și căciula de jos, de la picioarele scaunului, dar maiorul îi făcu moale semn să stea jos și să nu se grăbească nici el. Făcea cu mâna bătrânește, „Binișor, binișor” și închidea și dintr-un ochi, adică, „Nu e cazul să. „
Năiță încremeni o secundă, două, cu genunchii îndoiți, nici nu se așeza, nici nu se ridica, însă maiorul făcea din mână mereu, ascultând în pâlnia receptorului: „Binișor, binișor” și Năiță se așeză jos pe scaun și cu o mână pe care nu și-o mai simțea și cu un gest pe care nu-l mai putea controla așeză și căciula jos, la picioarele scaunului. În capul lui începu să se învârtească iar întrebarea care-l chinuia de trei zile, de dimineață până seara: „Ce politică ai făcut, în trecut?” „N-am făcut nici un fel de politică, răspundea Năiță în gând, cu o grăbire de parcă ar fi vrut să nu-și piardă răsuflarea. N-am făcut nici un fel de politică fiindcă am fost ocupat cu războiul și n-am avut când.” „Daaa!”, făcea unul dintre acei ofițeri tineri, nu Turbatu, acesta nu mai vorbea cu el, îl văzuse de câteva ori umblând pe coridor, galben la față și încruntat și parcă plânsese.
Ținea ochii în pământ când trecea pe lângă Năiță și se supsese la față de tot, se pungise.
– Ce are dumnealui? Întrebase Năiță a doua zi după ce fusese adus și încă nu se obișnuise bine cu locul unde se afla și mai ales cu regulile de aici.
Furat de întrebare, ofițerul îi răspunse pe negândite, după care se răstise zdravăn la Năiță, încât acesta avu impresia că e ceva în neregulă și nu peste mult timp, chiar în acea dimineață, a celei de-a doua zile, el putu să bage de seamă că încurcătura în care intrase nu era prea ușor de descurcat și că drumul său se scurtase mult, se oprea cu un capăt în pivnița de unde era adus și cu un capăt în biroul unde era dus.
– A murit mama dumnealui.
– Aoleoo, se miră jalnic Năiță Lucean, plesnind palmele una de alta, ceea ce îl făcu pe ofițer să tresară și să-și dea seama că se angajase cu acest cetățean într-o discuție nepermisă.
– Doamne, făcu iar Năiță cu un aer nenorocit, Doamne, cum s-a prăpădit fata asta cu zile și ea știa. Și nu se duce la? Mai întrebă Năiță, care parcă uitase unde se afla și despre cine era vorba de fapt în acel moment.
– Cetățene, strigă ofițerul la el, răspunde limpede la întrebare!
– Am răspuns, reveni Năiță din fuga gândului său care îl și dusese la Sacoț și îl făcuse să-l vadă pe bietul Turbatu în mijlocul bătăturii, cu capul gol și strigând „Doamne, de ce m-ai pedepsit pe mine, Doamne, în felul ăsta, că nu mă știu vinovat cu nimic să merit eu pedeapsa asta?!” și „Ce făcuși, Tudoro, cine te-a supărat pe tine, Tudoro, unde vrei să te duci tu, Tudoro?!” Și pe obrazul lui Năiță Lucean se porniră două șiruri de lacrimi ca dintr-un izvor și când ajunseră sub bărbie secară.
– Vasăzică dumneata declari că te-ai ocupat cu războiul? Continuă ofițerul cel tânăr.
– Da, confirmă iute Năiță Lucean. Toată țara s-a ocupat, adică mai ales noi, țăranii. Așa a fost situația, că, vezi bine dumneata, nu plecam eu așa, de capul meu, la război, de la mine de-acasă, că de-abia mă însurasem.
– Bine, îl întrerupse ofițerul. Și tatăl tău ce politică a făcut, cu ce s-a ocupat?
– Păi tot cu războiul, la ‘916, că nici n-a mai venit de la Mărășești, se scuză cumva Năiță. Noi am fost orfani de război, adăugă el, dar ofițerul nu-l ascultă.
– Și tatăl lui ce politică a făcut, cu ce s-a ocupat?
– Păi, tot cu războiul, zise Năiță. Cu războiul dinainte, cu turcii, că nici ăsta n-a mai venit. Nu vezi dumneata cum a fost timpurile? Noi toți a trebuit să ne ocupăm cu războiul, numai eu am fost mai norocos că am venit acasă și uite, acum stau de vorbă cu dumneata, altfel cine știe pe unde aș fi putrezit, ca bietul frate-meu care.
– Sigur, tovarășe prim, am înțeles, continuă maiorul convorbirea telefonică, dar lui Năiță îi pierise încrederea în el de când îi făcuse semn să stea jos. Bine, atunci, venim la dumneavoastră. Să trăiți!
Iar fusese poftit pe scaun și neavând încotro se așezase față-n față cu maiorul de securitate. Nu-l mai bucura însă această atenție.
Îl nedumerea faptul că și el și maiorul stăteau jos, unul în fața altuia și amândoi dinaintea unui birou dincolo de care cineva părea să nu facă totuși o mare deosebire între ei. Simțea că și maiorul încetase să mai fie la fel de sigur pe el cum i se păruse când se afla în biroul lui. Scosese dintr-o servietă neagră, cu catarame mari și butucănoase, un dosar destul de nou și-l pusese pe masa rotundă dintre ei doi, împingând cu grijă către Năiță o scrumieră de pământ smălțuit. Nu-l privea pe Năiță, nici nu-i ocolea privirea, pur și simplu stătea cu ochii ațintiți spre biroul primului secretar și căuta să prindă acel moment favorabil unei discuții căreia nu-i intuia încă în nici un fel rostul și mai ales în prezența acestui țăran, care la rândul lui putea spune pe neașteptate cine știe ce. Primul-secretar, despre care Năiță Lucean auzise vorbindu-se cum auziseră mulți țărani de pe valea aceea, fiindcă mulți se trezeau amenințând cu numele lui, deși nimeni nu-l văzuse atât de aproape cum îl vedea Năiță acum, se numea Dumitru Dumitru, „nume de om sărac, neapărat, fiindcă dacă ar fi fost ceva de capul lui taică-său era imposibil să nu-i pună și lui un nume mai ca lumea, să poți să-l deosebești”. Era un om scund, pătrățos, cu mâinile scurte și palmele mari, late, cu degete boante, semăna bine cu Pătru cel Scurt, atâta doar că acesta din urmă avea un cap mai mic, dar la fel de rotund, ca o bilă de popice și la fel, tuns scurt, așa cum se tundeau copiii la școală, dar prin clasa a șaptea, în timp ce Dumitru Dumitru avea și capul mare, cu o față lată, toate trăsăturile feței lui erau mari și se rotunjeau cărnos: buzele, nasul, bărbia, fruntea, în dreptul sprâncenelor. Nu se uitase la ei nici când intraseră, cum nu se uita nici acum, nu le dăduse nici mâna, nici maiorului, stătea cu nasul în niște hârtii și mârâia în timp ce-și freca fruntea cu palma stângă, ca și când l-ar fi durut capul. Din când în când le făcea semn cu un deget bont sau retezat, adică „imediat”. Năiță îl furase cu coada ochiului și băgase de seamă că era un om destul de tânăr, nu trecea de treizeci și cinci, treizeci și șase de ani, însă părea obosit, consumat, sau era numai nedormit sau nu vedea destul de bine și nu vrea să pună ochelari.
– Cam mulți dușmani de clasă prin raionul nostru, tovarășe maior, rupse el în sfârșit într-un târziu tăcerea, iar Năiță Lucean tresări, fiindcă de trei zile de când se afla la târg și unde se afla, mereu auzise povestea asta cu dușmanii de clasă și chiar despre el se spusese același lucru, ba ofițerul acela tânăr, copilul lui Turbatu, îi spusese în mașina în care fusese adus că „noi față de dușmanul de clasa suntem hotărâți”, deși acest „hotărâți” nu fusese prea clar, dar Năiță înțelesese că îl privea pe el ca o amenințare cu care nimeni nu avea de gând să glumească.
– Ordonați? Întrebă maiorul, ridicându-se brusc de pe scaun. Avea aerul că nu se auzise exact întrebarea, dar el ținea să câștige timp și mai cu seamă să vadă dacă nu cumva primul-secretar vorbește serios, în sensul că asta era și convingerea lui de prim-secretar, adică în raionul acela erau într-adevăr mulți dușmani de clasă și atunci răspunsul lui de ofițer comandant al securității locale avea altă înfățișare, trebuia să furnizeze argumente pentru această concluzie sau pentru o astfel de concluzie, care nu putea fi decât expresia liniei generale și locale în același timp.
– Cam mulți dușmani de clasă în raionul nostru, repetă primul-secretar, dar cu aceeași intonație inexpresivă și ținând în continuare capul ascuns în hârtiile pe care le citea.
– Vai de capul lor! Se auzi atunci intervenția lui Năiță Lucean și pe fața lui se lăți un zâmbet de milă ca dinaintea unei realități nevoiașe și înaintea ochilor îi apare nenorocitul de Alexandru lui Gore, un bătrân cam surd, care în fiecare zi lăsată de Dumnezeu se ducea la primărie cum se lumina și aștepta pe treptele de la intrare până venea cineva dintr-ai Sfatului sau dintr-ai punctului veterinar înființat de curând și unde slujea la un taur rău și puturos un anume Trică, fost pe timpuri argat la niște învățători, iar acum se considera funcționar și era singurul care avea curajul să intre în grajdul improvizat dintr-o polată și patru stâlpi, dar era și singurul pe care taurul îl lăsa să intre la el. De obicei, primul venea Trică, vorbind singur pe drumul mare și pe măsură ce se apropia de podețul din fața primăriei începea să „discute” cu taurul:
– Hai, băiete, zicea el, că azi avem treabă, nu mai putem sta degeaba ca ieri și să mâncăm lucerna statului de pomană, că ai văzut cum pleacă vacile de la tine, cu coada pe sus de nu le mai poate opri nimeni, că tu stai ca boul și nu te uiți la ele și ne batjocorește o comună întreagă.
Cum intra pe podișca din fața primăriei, Alexandru lui Gore se ridica în capul oaselor de pe treptele de piatră și începea să-i înjure pe toți de la primărie, fără nici o alegere, dar și fără să precizeze pe cine de fapt înjură, pentru că vorbea așa, în general, cine adică nu-l lasă pe el să-și vadă de treaba lui, ca și când de fiecare dată și în fiecare dimineață era luat de la lucrul lui și adus aici la primărie, unde era ținut de pomană.
– Nu discut cu dușmanul de clasă, răspundea Trică, fiindcă mai ales el era luat în primire de înjurăturile lui Alexandru lui Gore. Câteodată, venea dimineața de tot și tovarășul Craina, președintele, dar pe el Alexandru nu-l înjura.
– Pe Craina nu-l înjuri, nene Alexandre? Îl întreba câte cineva la o țuiculiță unde se mai dezlegau limbile.
– Nu, zicea Alexandru lui Gore, fiindcă nu-l cunosc și nu e din sat de la noi. Eu nu înjur decât pe cine cunosc. Însă dacă se duce în sat la el, trebuie să-l înjure și pe el cineva, așa că nu iau dreptul altuia.
Nu-l lua însă nimeni în serios și cum sta cu casa chiar lângă primărie, nici drumul lui special nu însemna cine știe ce cheltuială de timp. Până la urmă însă, tot se găsise cineva să-l bage în seamă și o vreme Alexandru lui Gore dispăruse din sat, nu mai vorbea nimeni de el, la o adunare fusese dat drept exemplu de dușman de clasă și cu asta se cam potoliseră și zvonurile. Nu stătuse plecat prea mult, câteva luni poate, când se întorsese însă nu mai fusese văzut nici pe la primărie, nici pe la Mat, nu mai ieșea nici până la poarta casei, își făcea de lucru pe din dos, prin spatele unui fânar la care tot meșterea și nimeni nu-și mai amintea despre el, pentru că nimeni nu-l mai vedea. În câte-o seară venea la Mat repede și strecurat de fiecare dată, grăbită, nevasta lui, o femeie scundacă și mereu desculță, de cum se desprimăvăra nițel și până când era gata să ningă. Se ducea la tejghea, se apleca peste ea și, cu un glas rugat, îi cerea negustorului cinci pachete de Naționale.
– Ce mai face nenea Alexandru? Întreba Difuzor cu glasul lui mare și puternic de parcă ar fi vorbit din fundul unei butii de prune.
– Ce să facă? Roșea biata femeie, căutând cu privirile în toate părțile, ca și când n-ar fi vrut să audă nimeni întrebarea aceea prostească rostită de Difuzor cu gura lui mare. Ce să facă, parcă dumneata nu știi? Pe lângă casă, ce nu are omul de făcut pe lângă casă?!
Apoi lua pachetele de țigări și se repezea afară din Mat. Când se închidea ușa în urma ei se lăsa o liniște tulbure, pe care numai Mihai Torețoiu-Bogatul o mai putea drege cu veselia lui neluată de nimeni în seamă.
– Mă, zicea el către cine se nimerea, mă, vai de zilele tale, vezi tu cum e făcut satul ăsta al nostru?
– Cum? Intra cu el în vorbă cineva, oricine ar fi fost el, pentru că jocul era vechi și toți îl cunoșteau și toți voiau să-l joace. Cum?
– Ca dracu’! Preciza Mihai Torețoiu. Dracu’ să fi fost și să ne fi adunat la un loc și tot nu ne potriveam așa.
– Răi, hai, nene Mihai? Continua acel cineva jocul și Mihai Torețoiu punea cinzeaca pe marginea tejghelei și-și dădea cu toată puterea o palmă peste frunte.
– Răăăi, răăăăi, cei mai răăi. Nici între râpi nu sunt oamenii așa de-ai dracului și între râpi și-a făcut și dracul cuibul și ei tot sunt mai dumnezeiți.
– Lasă dumneata unde și-a făcut dracul cuibul și bea-ți țuica, plătește și salutare, intervenea Difuzor, grijuliu să nu se întindă cumva discuția asta, pe care ei o înțelegeau altfel decât o lăsau cuvintele să se înțeleagă, fiindcă la toți le părea rău de ce i se întâmplase lui Alexandru lui Gore și pe toți îi mâhnea retragerea lui din lume și înfățișarea de văduvă a nevestei lui, care nu mai ieșea nici ea nicăieri, nici la lucru cu împrumut, nici la cimitir să-și plângă morții, cum făceau toate femeile, nicăieri și nici ferestrele casei lor nu se deschideau și nici ușa de la intrare nu mai fusese deschisă. Ce se vedea de la ei era fumul și o pisică lenevind pe marginea șanțului din fața casei lor.
– Asta e pisica lui Alexandru, observa vreun trecător și fiecare se gândea la ce i se putuse întâmpla acestui om de se retrăsese el, ca și când pierise și dacă trăia, trăia pentru că mai avea zile.
– N-am înțeles, atrase atenția primul-secretar că vrea o explicație clară la această intervenție neașteptată a lui Năiță Lucean. Cum adică vai de capul lor?
Dar Năiță amuțise și simțea cum îl trece pe șira spinării un șuvoi de apă rece ca gheața. Și totuși, Năiță ridică fruntea și ochii lui întâlniră ochii primului-secretar. Pe fața acestuia se citea o curiozitate imensă și deși ținea ochii aproape închiși, căci îl dureau din cauza luminii care năvălise brusc în biroul acela, iar el se vedea bine că era obosit, Năiță pricepu că nu poate scăpa fără să răspundă. Dar n-apucă, fiindcă maiorul se simți dator să dea el o explicație la prima întrebare și din graba cu care acesta se repezi să răspundă, Năiță Lucean pricepu și faptul că e vorba de apărarea lui.
– Îmi permiteți să raportez, se precipită maiorul și pe jumătate se și ridică de pe scaun, iar acum nu stătea nici în picioare, nici jos și Năiță se crezu obligat să se ridice și el în picioare, problema este destul de complicată. Avem unele cazuri când caracterul preventiv al acțiunilor și intervențiilor noastre se impune cu hotărâre și atunci noi suntem datori să veghem cu toată hotărârea pentru ca acele elemente care sunt ostile regimului nostru să simtă cum se cuvine că puterea populară.
Primul-secretar trăsese sertarul biroului, și-acum se sprijinea cu amândouă mâinile în acest sertar. Stătea cu capul ușor dat pe spate și părea că-l ascultă foarte serios pe maior, iar acesta găsise, se pare, un unghi foarte favorabil poziției sale, căci continua să nu stea nici jos, nici în picioare.
– Dar, firește, noi suntem acum la putere și suntem datori să fim calmi, nu trebuie să ne grăbim, e momentul să interpretăm și să tragem concluziile calm.
Vorbea destul de cursiv și încerca să surprindă pe fața primu-lui-secretar o reacție anume, din care să tragă o concluzie cu privire la poziția acestuia la punctul său de vedere. Nu înțelegea de ce trebuie să dea explicațiile pe care le dădea de față cu țăranul acesta și în general i se părea că primul-secretar îl pune la încercare sau vrea să verifice o anumită situație.
– Da, îl întrerupse Dumitru Dumitru. Și cu ăsta ce este? Întrebă el arătându-l pe Năiță Lucean.
– A fost adus pentru nepredarea puștii.
– Ai pușcă? Întrebă Dumitru Dumitru, acum iar cu o vie curiozitate și în primul moment Năiță Lucean vru să spună cu toată gura „Da!” și chiar așa i se păru și lui Dumitru Dumitru.
Dar din gura lui Năiță ieși un:
– N-am, tovaroșe, de unde să am și mai ales ce să fac eu cu pușca? Fiindcă le-am spus și dumnealor și îl arătă pe maior, dar reveni, adică le-am spus băieților cu care am venit acum trei zile cu mașina că nu am, că pușca îți cere ale ei, trebuie să te ocupi de ea, să ai timp de distracție, eu de unde dracu’, dacă am șase copii și toți mănâncă și toți chirăie când nu le dai și cum e pământul la noi, numai de pușcă n-ai timp. M-a și căutat, conchise Năiță și tot n-a găsit.
Maiorul îi întinse primului-secretar dosarul în care Năiță recunoscu scrisul celor care-i luaseră declarații, iar el nu le semnase.
– A căutat și cu câinele și tot degeaba, mai găsi el totuși cu cale să adauge, văzând că primul-secretar se oprește asupra uneia dintre declarații și că subliniază cu creion roșu ceva.
– Până unde ai fost? Întrebă Dumitru Dumitru, dar Năiță nu înțelese la ce se referea și se uită la el nițel nedumerit. Cu războiul, preciză acesta și Năiță se lumină dintr-o dată.
– Păi în partea asta n-am fost, zise el ca o scuză, decât până la Banska-Bistrița, fiindcă ne-a rănit și a trebuit să ne retragem ca veteran.
– Ei, se întoarse Dumitru Dumitru către maiorul de securitate. Dar în clipa aceea, Năiță se și văzu ieșind pe ușă și se și văzu coborând Valea cu pietrele.
Mergea ca într-un vis și când Dumitru îi spuse „Măi moșule, aș vrea să mai stăm de vorbă”, el nu văzu mâna întinsă a acestuia, ci avu impresia că toată povestea începea din nou și, lăsând iar căciula jos lângă scaun, rupse din suflet întreaga lui deznădejde pentru a-și susține cauza cu singurul argument în care credea.
– Nu-mi pare rău, zise el, astfel, decât că am lăsat un sac cu porumb la moară și stă acolo de trei zile și n-are cine să-l ridice și la moară trage și porumbul mucegăiește.
Cartea Niște țărani poate fi achiziționată de la: