Fragmentul zilei – 23 noiembrie 2020: Lecții de supraviețuire în condiții extreme – John Hudson

La sud de Tamisa, în mijlocul unui mic parc londonez se găsește o frumoasă clădire albă. Peste intrarea străjuită de colonade se ridică un dom albastru-verde de aramă. odată sediul fostului celebru spital regal Bethlem, botezat de localnici Bedlam, clădirea găzduiește astăzi Muzeul Imperial de Război Britanic. Afară, pe trepte, sunt expuse câteva arme folosite la bordul navelor, iar în interior găsim o imensă varietate de echipamente militare, inclusiv tancuri, submarine și avioane de vânătoare. La dreapta, cum urci scările la etajul al doilea, în capătul mai îndepărtat se află ceva ce seamănă cu o veche barcă cu vâsle. Cei mai mulți dintre vizitatori trec mai departe repede, fără să se oprească, atrași de exponatele mai impozante, însă eu aș sta la nesfârșit să privesc această modestă piesă de muzeu. dacă te uiți cu atenție la marginea bordajului, pe partea care se numește și copastie, o să observi douăzeci și patru de mici crestături în lemn. Iată povestea lor.

Nava cu aburi Anglo Saxon era o navă comercială britanică. În noaptea întunecată de 21 august 1940 se găsea la circa 1120 km de coasta insulelor Azore. Fără niciun avertisment, a fost lovită de la mică distanță de proiectilele ce veneau de pe o navă germană invizibilă. Muniția pentru arma de pe punte a luat foc și cei mai mulți membri ai echipajului au murit.

Spațiul cu echipamente de radiotransmisie a fost distrus înainte ca personalul navigant să poată transmite vreun semnal de avarie. În timp ce nava Anglo Saxon era cuprinsă de flăcări, supraviețuitorii încercau să coboare bărcile de salvare, numai că se aflau în bătaia focurilor de mitralieră ale atacatorului. Cu toate acestea, șapte inși aflați în celălalt capăt al navei au reușit să se salveze cu ajutorul celei mai mici bărci de salvare fără să fie zăriți, deși trei dintre ei fuseseră răniți în atac. Au așteptat în întuneric fără să facă vreun zgomot până când atacatorul s-a îndepărtat, iar nava lor s-a scufundat, nelăsând în urmă niciun alt supraviețuitor. Prim-ofițerul Barry C. denny a preluat comanda micului grup și, așa cum avea să fie descris, a fost la început „pilonul de forță” – a stabilit programul zilnic, a distribuit rațiile de apă, jumătate de căuș în fiecare dimineață și cele de hrană, jumatate de biscuit la prânz. A păstrat un jurnal al evenimentelor în timp ce barca naviga spre vest cu ajutorul unei mici busole sub arzătorul soare tropical. I-a tratat pe răniți și a sperat să vadă pământul sau să fie salvați de o altă navă. În cea de-a treia noapte, au văzut o navă care nu avea nicio lumină aprinsă și s-au pregătit să-și semnalizeze prezența cu ajutorul unei făclii de mână. Cu toate acestea, apropiindu-se și gândindu-se mai bine, au ajuns la concluzia că era, probabil, atacatorul pentru că erau la doar o sută de mile depărtare de locul în care se scufundaseră, așa că „n-au făcut niciun zgomot și au lăsat-o să se îndepărteze”.

Au mai trecut câteva zile în care barca nu a mai înaintat deloc. deasupra ei, soarele strălucea puternic, reflectându-și aspru razele din oglinda mării. Nicio picătură de ploaie nu cădea ca să le reînnoiască proviziile de apă proaspătă ce scădeau văzând cu ochii. Rezervele de medicamente fuseseră consumate pentru îngrijirea celor trei răniți – acum, membrele începuseră să li se umfle din ce în ce mai rău. după cinci zile, Denny a notat: „Cu voia lui Dumnezeu și hotărârea englezilor, avem încredere că vom găsi pământ în apropierea Insulelor Leeward.” Zilele treceau fără vreo picătură de ploaie, iar cei șapte, deși din ce în ce mai slabi și mai vlăguiți, erau, așa cum consemnase Denny, „din cale-afară de voioși”. În noaptea următoare, pe 30 august, după o săptămână de chin, unul dintre pasagerii bărcii a început să delireze, gemetele sale ținându-i treji pe ceilalți toată noaptea. Agonia a mai durat două zile până când, în cele din urmă, pe 1 septembrie, a murit din cauza septicemiei. Trecuseră 11 zile de la salvarea de pe navă. Trupul său a fost aruncat peste bord. În ziua următoare, Denny a notat în jurnalul de bord în stilul lui lapidar: „Echipajul este acum destul de demoralizat.” Aceasta a fost ultima lui însemnare, toate celelalte având alt scris. În data de 3 septembrie, cineva a notat: „situația se înrăutățește pe zi ce trece, primul camarad [Denny] care a scris până acum în jurnal se topește pe picioare.” Pe 4, jurnalul consemnează că alt om „a alunecat peste bord”, adevărul fiind acela că s-a aruncat intenționat peste bord și s-a înecat. supraviețuirea i se păruse imposibilă. În ziua următoare, Denny și-a pierdut de tot speranța și a cedat, spunându-le celorlalți: „Mă arunc în apă, cine vine cu mine?” Şi inginerul a sărit cu el. Pe data de 9 a murit și bucătarul. Băuse apă de mare și, lucru știut de secole printre marinari, obiceiul este mortal. Roy Widdicombe a notat în jurnal: „Al doilea bucătar a înnebunit. E mort. Am rămas doi.” Trei zile mai târziu a început să plouă. Ultima însemnare din jurnal a lui Widdicombe, din data de 24 septembrie spune doar: „nu a mai rămas nimic din toate proviziile de apă și biscuiți, dar tot sperăm să ajungem la țărm.”

Chinul avea să continue până pe 30 octombrie. Până atunci, Robert Tapscott și Roy Widdicombe parcurseseră peste 2500 de mile, ajungând în Bahamas după șaptezeci de zile în larg și arătând ca două schelete arse de soare. Roy rămăsese fără dinții din față pentru că încercase să-și mănânce pantofii. dezmembra seră busolele ca să bea apa distilată și alcoolul din ele. Dintre cei șapte inși care au reușit să scape de pe Anglo Saxon, nava atacată, unul singur a murit din cauza rănilor. dacă cei trei care s-au aruncat peste bord ar fi rămas în bărcuța cu crestăturile de pe bordaj ce țineau socoteala zilelor, ar fi avut toate șansele să ajungă și ei în Bahamas.

Speranța moare ultima. Prin urmare, ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat cu Denny care să-l transforme din stâlpul de susținere al grupului în omul care a ales de bunăvoie să se arunce peste bord? Cum putem aborda situațiile dificile și aparent fără ieșire, astfel încât să mergem înainte, să reușim, metaforic vorbind, să mai facem o crestătură în copastie? Am văzut deja că, deși nu ești de vină că racheta aceea se îndreaptă spre avionul tău sau că proiectilele inamicului ating cazanul navei, care explodează, ești responsabil de ceea ce se întâmplă după aceea. Pentru a-ți păstra controlul în condiții vitrege este nevoie de determinare, perseverență și, cel mai important, de speranță.

Ceea ce s-a întâmplat cu Denny face parte din fenomenul care s-ar putea numi „renunțită”. din nefericire, chiar și oamenii care au supraviețuit fără nicio rană unui incident letal pot muri după aceea. Alte persoane care au făcut parte din astfel de grupuri au descris un fenomen de decădere treptată, de trecere printr-un tipar de simptome până când creierul, asemenea unui computer, își încetează funcționarea. La oameni, acest punct înseamnă moartea. Ceea ce este, poate, și mai șocant este faptul că fenomenul nu este unul neobișnuit, deși nu este larg răspândit în afara comunității instructorilor în tehnici de supraviețuire. Totodată, ne și ajută să înțelegem cât de importantă este speranța și cum lipsa ei poate fi fatală.

 

Lecții de supraviețuire în condiții extreme

 


Cartea Lecții de supraviețuire în condiții extreme poate fi cumpărată de la:

 

 

 

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.

 


Average Rating:

0,0 rating

ISBN-10:
ISBN-13:
Goodreads:

Author(s): Publisher:
Published: //

 

Fragmentul zilei – 23 noiembrie 2020: Lecții de supraviețuire în condiții extreme – John Hudson

Alte titluri Niculescu.

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

La începutul paginii