Fragmentul zilei – 24 decembrie 2017: E greu să fii zeu – Arkadi & Boris Strugatki

Când Rumata trecu de mormântul Sfântului Miki – al șaptelea și ultimul de pe acest drum – deja se făcuse întuneric de-a binelea. Mult lăudatul armăsar hamaharian, luat de la don Tameo pe o datorie la cărți, se dovedise a fi o adevărată mârțoagă. Armăsarul era scăldat în sudori, își paradise picioarele și se deplasa într-un trap urât, legănat. Rumata îi strângea corpul între genunchi, îl pocnea între urechi cu mănușa, dar calul se mărginea doar să-și clatine trist capul fără a mări pasul. De-a lungul drumului se întindeau tufișuri ce păreau a fi în amurg niște vălătuci de fum închegat. Bâzâitul țânțarilor era insuportabil. Pe cerul tulbure stelele rare și palide licăreau tremurător. Adierea vântului era în același timp și caldă, și rece, așa cum era întotdeauna toamna în această țară maritimă, cu zilele ei sufocante, prăfoase și cu serile friguroase.

Rumata se înfășură mai bine în manta și lăsă frâul liber. Nu avea rost să se grăbească. Mai era o oră până la miezul nopții, iar pădurea Sughițata apăruse deja la orizont întocmai ca o bordură întunecată și zimțată. De o parte și de alta se întindeau câmpurile arate, mlaștinile sclipeau în lumina stelelor, mirosind înfiorător a rugină moartă. Se întrezăreau dealuri întunecate și garduri putrezite, de pe vremea invaziei. În depărtare, pe partea stângă, se aprindea și se stingea o vâlvătaie: probabil ardea unul dintre acele nenumărate și plictisitoare cătune, denumite odată Hoitești, Spânzurești, Tâlhărești și schimbate recent, în urma edictului regal, în Pofteni, Bogăteni, Îngereni. Această țară – acoperită de uriașul strat al norilor de țânțari, sfâșiată de râpe, inundată de mlaștini, lovită de malarie, molime și guturaiuri împuțite – se întindea pe sute de mile: de la malurile Strâmtorii până la saivalele pădurii Sughițata.

La o cotitură a drumului se desprinse din tufișuri o siluetă întunecată. Armăsarul se aruncă într-o parte, ridicându-și capul. Rumata prinse frâul, își trase din obișnuință dantela de la mâna dreaptă și își așeză palma pe mânerul spadei, privind cu atenție. Omul de lângă drum își scoase pălăria.

– Bună seara, nobile don, spuse acesta aproape șoptit, îmi cer iertare.

– Ce s-a întâmplat? Întrebă Rumata, ascultând atent.

Nu există ambuscade fără zgomote. Tâlharii sunt trădați de scârțâitul coardei, agresorii cenușii râgâie fără a se putea stăpâni din cauza berii proaste, drujinicii baronilor fornăie nesățioși și zăngănesc din fiare, iar călugării – vânătorii de sclavi – se scarpină cu prea mult zgomot. În tufișuri era însă liniște. Se vede treaba că acest om nu era un complice al hoților. De fapt, nici nu semăna a complice – era doar un orășean îndesat și scund, într-o manta sărăcăcioasă.

– Îmi îngăduiți să fug împreună cu dumneavoastră? Spuse el, făcând o plecăciune.

– Te rog, spuse Rumata, mișcând frâul. Poți să te ții de scara șeii.

Orășeanul mergea alături. Își ținea pălăria în mână, iar în creștetul capului lucea o chelie impunătoare. „Vânzător, se gândi Rumata. Umblă pe la baroni, pe la negustorii de vite, cumpără în sau cânepă. De altfel, un vânzător curajos… Sau poate nici nu este un vânzător. Poate e doar un șoarece de bibliotecă. Un fugar. Un izgonit. Acum sunt mulți de felul acesta pe drumurile nocturne, mai mulți decât vânzătorii… Sau poate este un spion.”

– Cine ești și de unde vii? Întrebă Rumata.

– Mă cheamă Qune, spuse trist orășeanul. Vin din Arkanar.

– Fugi din Arkanar, spuse Rumata, aplecându-se.

– Fug, recunoscu trist orășeanul.

„Ce aiurit, se gândi Rumata. Sau este totuși un spion? Trebuie să verific… Dar de ce, practic, trebuie? Cui îi trebuie? Cine sunt eu, ca să-l verific? Dar nici nu vreau să-l verific! De ce nu l-aș crede, pur și simplu? Iată, merge un orășean, un evident șoarece de bibliotecă, fuge pentru a-și salva viața… Este singur, îi este frică, este slab, caută apărare… Și iată că i-a ieșit în întâmpinare un aristocrat. Aristocrații nu înțeleg nimic din politică din cauza prostiei și aroganței, au spadele lungi și nu-i pot suporta pe cenușii. Și de ce oare orășeanul Qune nu ar fi căutat o apărare dezinteresată la un aristocrat prost și arogant? Și gata. Nu-l voi verifica. Nu am motive să-l verific. Mai vorbim, mai trece timpul, ne vom despărți prieteni…”

– Qune. Am cunoscut cândva un Qune. Vânzător de dresuri și alchimist, de pe strada de Tablă. Ești rudă cu el?

– Din păcate, da, spuse Qune. Într-adevăr, este o rudă îndepărtată, dar pentru ei asta nu contează… Până la al doisprezecelea descendent.

– Și încotro fugi, Qune?

– Oriunde… Cât mai departe. Mulți fug în Irukan. Încerc și eu în Irukan.

– Așa deci, spuse Rumata. Și ai crezut că un nobil don te va trece dincolo de barieră?

Qune tăcu.

– Sau poate îți închipui că nobilul don nu știe cine este alchimistul Qune de pe strada de Tablă?

Qune tăcea. „Am spus ceva ce nu trebuia”, se gândi Rumata. Se ridică în scări și strigă, imitând mesagerul din Piața Regală:

– Este vinovat și acuzat de crime groaznice, de neiertat, împotriva lui Dumnezeu, a Coroanei și a liniștii!

Qune tăcea.

– Dar dacă nobilul don îl adoră nebunește pe don Reba? Dacă este devotat trup și suflet cuvântului cenușiu și cauzei cenușii? Sau crezi că nu este posibil?

Qune tăcea. La dreapta drumului apăru din întuneric umbra frântă a unei spânzurători. De bară atârna un corp gol, alb, spânzurat de picioare. „Ei-ei, tot nu iese nimic”, își zise Rumata. Trase de frâu, îl prinse de umăr pe Qune și îl întoarse cu fața spre el.

– Și dacă nobilul don, uite, chiar acum, te spânzură alături de vagabondul ăsta? Întrebă, privind încordat fața albă cu scobiturile întunecate ale ochilor.

– Chiar eu însumi. Repede și dibace. De rezistenta funie arkanariană. În numele idealurilor. De ce taci, cărturare Qune?

Qune tăcea. Dinții îi clănțăneau, iar corpul lui se crispa slab sub mâna lui Rumata, întocmai ca o șopârlă strivită. Deodată căzu ceva cu un plescăit într-un șanț de lângă drum și imediat, de parcă ar fi vrut doar să acopere acest plescăit, Qune țipă disperat:

– Hai, spânzură-mă! Spânzură-mă, trădătorule!

Rumata își trase răsuflarea și-l eliberă pe Qune.

– Am glumit. Nu te teme.

– Minciună, minciună… Mormăi printre suspine Qune. Peste tot numai minciună…!

– Bine, bine, nu te supăra, spuse Rumata. Mai bine ai ridica de acolo ce ai aruncat. Se udă…

Qune ezită, clătinându-se și suspinând, se plesni la întâmplare cu palmele peste manta, apoi coborî în șanț. Rumata așteptă, încovoindu-se obosit în șa. „Înseamnă că așa și trebuie să fie, se gândea el, înseamnă că altfel pur și simplu nu se poate…” Qune ieși din șanț, ascunzând un pachet la piept.

– Cărți, desigur, spuse Rumata.

Qune clătină din cap.

– Nu, spuse cu o voce răgușită. Doar o singură carte. Cartea mea.

– Despre ce scrii?

– Mi-e teamă că asta nu va fi prea interesant pentru dumneavoastră, nobile don.

Rumata oftă.

– Ţine-te de scară, spuse. Să mergem.

Au tăcut pentru multă vreme.

– Ascultă, Qune, spuse Rumata. Am glumit. Nu-ți fie frică de mine.

– Glorioasă lume, spuse Qune. Veselă lume. Toți glumesc. Și toți glumesc la fel. Chiar și nobilul Rumata.

Rumata se miră.

– Îmi cunoști numele?

– Îl cunosc, spuse Qune. V-am recunoscut după cercul de pe frunte. Așa m-am bucurat când v-am întâlnit pe drum…

„Păi sigur, iată ce a avut în vedere când mi-a zis trădător”, se gândi Rumata. Spuse:

– Vezi tu, mă gândeam că ești spion. Întotdeauna îi ucid pe spioni.

– Spion… Repetă Qune. Da, firește. Este atât de ușor și valoros să fii spion în vremurile noastre. Vulturul nostru, nobilul don Reba, este preocupat să știe ce spun și ce gândesc supușii regelui. Aș fi vrut eu să fiu spion. Un turnător de rând în taverna „Bucuria cenușie”. Ce bine, ce oroare! La ora șase seara intru în cârciumă și mă așez la măsuța mea. Patronul se grăbește spre mine cu prima mea halbă. Pot să beau cât poftesc, berea o plătește don Reba; mai precis, nu plătește nimeni. Stau, beau bere și ascult. Uneori mă prefac că notez discuțiile și oamenii neînsemnați vin speriați spre mine cu propuneri de prietenie și bani. În ochii lor văd doar ceea ce vreau eu: devotament de câine, frică respectuoasă și o încântătoare ură neputincioasă. Pot să ating fetele fără să fiu pedepsit și să pipăi nevestele sub privirile soților lor, bărbați zdraveni, care însă nu vor face altceva decât să chicotească slugarnic. Ce gândire minunată, nobile don, nu-i așa? Am auzit asta de la un băiețandru de cincisprezece ani, student la Școala Patriotică…

– Și ce i-ai spus? Întrebă curios Rumata.

– Ce puteam să-i spun? N-ar fi înțeles. I-am povestit că oamenii lui Vaga Roată, atunci când prind un informator, îi spintecă burta și îi aruncă piper în măruntaie. Că soldații beți îl leagă pe turnător într-un sac și îl îneacă în closet. Ăsta-i adevărul adevărat, dar el nu m-a crezut. A spus că n-au învățat la Școală despre așa ceva. Atunci am scos o hârtie și mi-am notat discuția noastră. Aveam nevoie pentru cartea mea, dar el, săracul, a crezut că vreau să-l denunț și a făcut pe el de frică…

Drept înainte licăreau printre tufișuri luminile tavernei lui Skelet Bako. Qune se împiedică și tăcu.

E Greu Sa Fii Zeu

 


Cartea E greu să fii zeu poate fi achiziționată de la: