Șaptesprezece ani mai târziu, după evenimentele întâmplate în India, adică în anul 1775, un tânăr cam de nouăsprezece ani, călărea pe un cal arăbesc, către valea Sburthon, în Scoția.
Era frumos și purta un costum de vânătoare.
Fruntea lui albă era umbrită de niște lungi plete negre, ce cădeau pe umerii săi. Se vedea a fi un călăreț experimentat și era urmat de un fecior și doi ogari.
– De astă dată, își zicea tânărul, mângâindu-și calul, vărul meu, sir James Asburthon, se va hotărî în sfârșit, să mă prezinte în noua societate din Kingstower pe care am văzut-o de atâtea ori; n-am altă rudă de când a murit tatăl meu; și se vede că nu prea mă iubește! Dar eu îl voi iubi într-atât încât îmi va ierta poate că eu sunt capul familiei, că sunt pair al Engliterei și că în curând voi fi numit general.
Tânărul Roger Asburthon, în timpul acestui monolog, se înfundă în pădurea ce duce la castelul Asburthon cel vechi. Deodată auzi zgomotul unei tropăituri de cal.
– Poate m-am grăbit să învinovățesc pe vărul meu, își zise tânărul, poate că tocmai vine să-mi facă o vizită.
Marchizul Roger, văzu numaidecât că se înșela. Călărețul care se apropia părea a fi om de treizeci de ani; era brun cu părul negru și de o rară frumusețe.
O manta albă învelea umerii lui și-i atârna până la cizme. În loc de spadă, el avea un iatagan precum au ofițerii indigeni în India.
Noul venit înaintă spre marchizul Roger și-l salută trecând.
După ce se depărtă, Roger chemă lângă dânsul feciorul (băiatul care-l însoțea).
– Cine e acel gentleman?
– Mi se pare milord, că e acel gentleman indian care acum cincisprezece zile a moștenit averea lordului Mac Gregor!
– Adevărat? Răspunse marchizul; am auzit despre această moștenire. Acest indian a servit la Cipay și s-a întors acum în Londra cu o avere nemaipomenită.
– Așa e.
– Ești sigur că este el?
– Cine altul ar putea să fie! În toată Scoția nu s-ar găsi un singur gentleman așa brun la față.
– La ce depărtare este castelul lui Mac Gregor de la Kingstower?
– Șase leghe, monseniore!
– Bine!
Feciorul se depărtă și marchizul Roger își urmă drumul.
Deodată îi ieși înainte o țigancă, una din acele țigănci care umblă dintr-un oraș într-altul, vânzând diferite ierburi pe care ele le consideră bune pentru leacuri și pe lângă aceasta mai prezic și viitorul pentru câțiva gologani.
– Prea sunteți frumos, domnișorule, începu ea cu o voce răgușită, ca să nu mă lăsați să mă uit în palma dumneavoastră albă ca zăpada.
Marchizul își opri calul spre a nu călca pe bătrâna țigancă.
– Și de ce vrei să te uiți în palma mea? Întrebă el.
– Ca să citesc în ea soarta dumneavoastră; viitorul nu are nici o taină pentru mine!
Marchizul scoase un hohot de râs.
– Nu-mi vine să cred, urmă tânărul, că viitorul poate să-mi aducă ceva rău. Sunt de douăzeci de ani, am un venit anual de 20.000 lire sterline, sunt pair al Engliterei și general în armatele Regelui.
– Nu face nimic, răspunse bătrâna țigancă. Cine poate fi sigur de soarta ce-l așteaptă!
– Cum?
– Și dacă aș putea să-ți văd mâna…
– Ei bine! Fie!
Marchizul își trase mănușile și puse mâna lui cea albă și delicată în mâinile negre, zbârcite și osoase ale bătrânei. Aceasta se uită lung, apoi zise:
– Un pericol foarte mare vă amenință, coconașule!
– Ce zici?
– Ați face bine, urmă ea, să nu vă duceți mâine la vânătoare.
Tânărul marchiz zâmbi.
– Adeseori dau de urși, cei ce vor să vâneze vulpi! Bine! Mă voi gândi; mai ai să-mi spui ceva?
Bătrâna ghicitoare începu din nou să se uite în palma tânărului.
– Coconașul e amorezat, zise ea după aceea.
Roger își simți inima bătând cu tărie.
– După ce mi-ai spus atâtea, acum spune-mi dacă mă iubește și ea.
– Aceasta o voi spune coconașului mai pe urmă. Este o linie în palma d-voastră ce nu se poate desluși bine. Dumnezeu să vă păzească!
Și zicând aceste cuvinte țiganca se depărtă.
– Mai așteaptă un moment, zise marchizul; și eu am darul de a ghici norocul și aruncă doi galbeni la picioarele țigăncii.
După aceea, afundându-se în gânduri, își urmă drumul.
– De ce mi-ar aduce nenorocire iubirea mea pentru Ellen? Se întrebă el.
Tânărul marchiz întrebă:
– Cunoști pe această țigancă?
– Aceasta este Malbec țiganca! Răspunse feciorul. Onoarea Voastră a avut bunăvoința să dea ascultare minciunilor ei, care niciodată nu s-au adeverit.
– Sper că nici de astă dată nu se vor împlini, răspunse tânărul, dând pinteni calului.
Castelul Asburthon cel vechi era o locuință posomorâtă ca și actualul său stăpân. Sir James, care, în ora când verișorul său se afla pe drum, sta în sala cea mare, privind portretele strămoșilor săi.
Sir James era cam de vreo treizeci de ani. Fusese doi ani ofițer într-un regiment, dar demisionase, spre a se retrage în castelul său.
El trăia aici singur departe de orice societate și vâna toată ziua, urmat de o slugă și de un câine de vânătoare.
Feciorul era intendentul și confidentul lui.
El se numea William Burdet. Era cu totul deosebit de stăpânul său; pitic, gras, cu gâtul gros, cu capul mare și cu o palmă atât de lată, încât era în stare să acopere un taler cu ea. William, precum îl numeau, era geniul cel rău și instrumentul involuntar al voinței stăpânului său.
Pe când sir James, privea portretele strămoșilor, care nu-i lăsaseră decât sărăcia și ruina, atenția lui fu atrasă de către Will, care intra în acel moment.
– Ce vrei? Îl întrebă sir James.
– Am venit să vă vestesc c-a sosit cineva stăpâne!
– Desigur, e nepotul meu, zise sir James surâzând.
Will nu putu să-și ascundă mirarea.
– Vă așteptați la această vizită, stăpâne?
– Negreșit!
– Ah!
Acest „Ah!” era așa de ciudat, încât sir James se crezu nevoit să ceară o lămurire.
– Ești sigur că este nepotul meu?
– Da.
– L-ai văzut?
– L-am văzut din ușa salonului.
Sir James se sculă și apropiindu-se de fereastră, văzu pe marchizul Roger care ieșea din pădure și apuca spre castelul Asburthon cel vechi. Era la o depărtare de un sfert de oră de castel. Sir James se așeză pe un scaun și zise cu o voce misterioasă către Will:
– Închide ușile!
Will închise ușile și, întorcându-se, stătu cu mâinile încrucișate pe piept înaintea stăpânului.
– Știi că marchizul mi-a trimis o invitație?
– Spre a vă pofti la o vânătoare de vulpi, răspunse Will.
– Și că n-am primit fiind sigur că va veni el la mine. După aceea, mă voi putea duce la vânătoare.
– Cu toate acestea nu înțeleg de ce Onoarea Voastră n-a primit numaidecât invitația!
Un surâs tainic alunecă pe buzele lui sir James.
– Nu înțelegi că nu trebuie, pentru cazul când s-ar întâmpla vreo nenorocire la vânătoare, să se bănuiască că eu sunt autorul?
– Ah! Zise feciorul, se va întâmpla o nenorocire? Dar cum?
– Se poate întâmpla ca acel care vânează vulpi să dea peste urs, răspunse sir James, repetând cuvintele țigăncii.
Will privi uimit pe stăpânul său fără să înțeleagă vorbele lui.
– Mai târziu îți voi explica, acum să primim cu cinste pe capul familiei Asburthon. Du-te de fă pregătirile!
Will se duse dând din cap.
Cartea Regele țiganilor poate fi achiziționată de la: