Kearns lucrase probabil toată noaptea. Când m-am dus pe verandă să iau ziarul, am văzut că porcăria era în sfârșit dată în vileag. Totul era pe prima pagină. Un titlu cu litere de-o șchioapă, care lansa aceeași întrebare pe care mi-o pusesem și eu: CUM A MURIT PETER MULLEN?
Sub titlu se afla tot ce-i spusesem lui Kearns în bucătărie cu o noapte înainte: de la ideea absurdă că Peter ar fi ales să înoate în acea noapte, până la evidența de netăgăduit, deși neluată în seamă, a unei bătăi. Articolul făcea de asemenea aluzie la posibilitatea unei legături intime între Peter și Campion Neubauer.
Relatarea era presărată cu o serie de replici de genul no comment, și cu „nu a dat curs apelurilor telefonice repetate” sau „a refuzat să răspundă” atribuite detectivului Volpi și celor aleși – speriați – să reprezinte interesele lui Campion, Barry și ale companiei Mayflower. Cuplul de bogătași se afla încă în călătorie, fiind ocupat cu preluarea companiei de jucării Boontaag și se părea că moartea lui Peter nu justifica o modificare în lista lor de priorități.
Raportul agresiv era însoțit de un editorial onest care invoca necesitatea unei anchete în cazul morții lui Peter. „Eșecul Poliției din East Hampton în interogarea lui Barry și a lui Campion Neubauer în legătură cu o moarte care a survenit pe proprietatea lor, în timp ce victima lucra pentru petrecerea dată de ei, este revoltător”. Și, în concluzie: „Acest lucru reprezintă o aducere în memorie alarmantă a unei izbitoare lipse de echitate în sistemul nostru de justiție”.
Am citit povestea până la sfârșit, apoi l-am trezit pe Mack și i-am citit-o și lui.
– E un început, a spus el disprețuitor.
În săptămâna care a urmat, povestea a făcut vâlvă prin East End, asemenea unei furtuni de vară. Nu puteai intra într-un restaurant sau magazin fără a auzi tot felul de supoziții și interpretări. De bună seamă, eu, Fenton, Marci, Molly, Hank și Sammy întrețineam focul pentru a păstra vie povestea lui Peter în mințile oamenilor. Ceea ce începuse pentru mine drept o cercetare se transformase într-o adevărată obsesie.
Relatarea despre Peter nu s-a oprit doar la apariția din săptămânalul nostru local. New York Magazine a trimis un reporter și un fotograf, iar două televiziuni din New York au relatat povestea aproape identic, cu câte un reporter în impermeabil bătătorind nisipul luminat de razele lunii acolo unde cadavrul lui Peter fusese adus de valuri.
Într-o seară, am primit un telefon de la Dominick Dunne, ziaristul-scriitor a cărui fată fusese ucisă cu ani în urmă și care se dovedise un dur activist în timpul procesului lui O. J.
– Editorii mei de la Vanity Fair mă imploră să mă ocup de povestea asta, mi-a spus, dar mie nu-mi place Hamptonul pe timpul verii.
– Nici mie, dar ar trebui să te ocupi de ea oricum. Fratele meu a fost ucis.
– Probabil că ai dreptate. Îmi pare rău dacă am părut neserios. Voiam doar să-ți spun să nu-i lași pe nenorociții ăștia să scape nepedepsiți.
Mi-a adus aminte de Mack.
Înapoi la Nelson, Goodwin & Mickel, m-am ocupat numai de cazul Mudman. Lipsa de justețe a programatei lui execuții și camuflarea asasinării lui Peter se legaseră cumva în mintea mea. Am pregătit un recurs de două sute de pagini la decizia judecătorului referitoare la ultima noastră cerere pentru testul ADN în Texas. Asociatul principal mi-a spus încântat că era cel mai bun recurs pe care-l văzuse vreodată la un stagiar.
Nu era de mirare. De aceea voiam eu să devin avocat.
Fenton Gidley punea momeală în undițe pe puntea vasului său, când Reparatorul trase lângă el într-un Boston Whaler de șapte metri. Opri motorul și strigă la pescarul vânjos și cu părul plin de nisip care printre altele era prietenul cel mai bun al lui Jack Mullen.
– Salve, Fenton. Mușcă momeala? Întrebă Reparatorul cu o voce țâfnoasă de băiat care se pricepe.
Gidley privi în sus și văzu un tip înalt cu o cicatrice pe obraz. N-avea timp de flecăreală.
– Ne cunoaștem de undeva, amice?
Reparatorul scoase un pistol Glock cu calibrul de 9 mm pe care-l îndreptă spre Gidley.
– Tare mă tem că o să-ți dorești să nu ne fi întâlnit vreodată. Acum am să-ți cer să te ridici încetișor. Ia te uită, tipul urmează întocmai instrucțiunile. Foarte bine, îmi place atitudinea asta la un golan de doi bani. Acum sari în apă, Gidley. Sari – sau te împușc direct între ochi. Ar fi un început de zi excelent.
Fenton sări din barcă, dispăru repede sub apă, apoi reapăru la suprafață. Purta pantaloni scurți, un tricou hawaiian decolorat și cizme de pescar. Trebuia să și le scoată cumva.
– Lasă cizmele, spuse Reparatorul.
Se aplecă peste prora Whalerului privind stăruitor la Gidley. Apoi surâse.
– Astăzi vei muri în acest loc. Mai precis, te vei îneca. Vrei să afli de ce?
Gidley era fără îndoială mai isteț decât părea. Se uita cu atenție în jur, căutând o cale de scăpare. Din păcate nu exista niciuna.
– Uciderea lui Peter Mullen? Spuse.
Îi era deja greu să-și mențină capul deasupra apei. Apa era tăioasă și rece, iar cizmele îl trăgeau la fund.
– Peter Mullen n-a fost omorât… spuse Reparatorul. S-a înecat. Ca și tine. Am de gând să rămân aici până te vei scufunda pentru ultima oară. Așa, nu vei fi nevoit să mori singur.
Ceea ce și făcu. Ținu arma îndreptată spre Gidley și-l privi aproape indiferent. Între timp, bău ceai Lipton la sticlă. Ochii îi erau reci și păreau lipsiți de viață, ca ai rechinilor.
Gidley era un puști puternic și în plus iubea cu adevărat viața. A trebuit să treacă aproape o jumătate de oră până să se scufunde prima oară de la contactul cu apa. Câteva minute mai târziu se scufundă din nou. În timp ce se lupta să ajungă la suprafață, înghiți apă sărată și spumă, înecându-se.
– Peter Mullen s-a înecat, îi strigă Reparatorul. Înțelegi chestia asta? Realizezi acum și tu cum se întâmplă treaba asta?
În cele din urmă, Fenton începu să plângă, însă n-avea de gând să cerșească viața de la un nenorocit ca ăla. Hotărârea asta nu-i aducea cine știe ce satisfacție, dar era totuși ceva.
Se duse iar la fund și după asta luă o înghițitură zdravănă de apă sărată. Simțea că pieptul o să-i explodeze, își trase cizmele – la naiba cu ele – lăsându-le să se ducă la fund. Apoi ieși la suprafață pentru ultima oară.
Ar fi vrut să-l omoare pe nenorocitul dracului, dar se părea că lucrurile mergeau tocmai pe dos.
Nu-i veni să creadă ce văzu când reuși, zbătându-se, să iasă la suprafață. Ambarcațiunea Boston Whaler se îndepărta.
– Îmi ești dator vândut, Fenton, strigă ticălosul acoperind zgomotul motorului. Îmi datorezi amărâta ta de viață.
Fenton înțelese și restul mesajului: Peter Mullen s-a înecat. Și așa trebuia să rămână.
Pluti pe spate un timp, până când își reveni și reuși să înoate până la barcă.
Reparatorul avea o zi plină și foarte productivă. Arătând întru totul amuzant în pantaloni scurți, care-i atârnau, un tricou mult prea larg și cu șapca St. Louis Cardinals trasă peste ochelarii Ray-Ban, pedala leneș pe o bicicletă închiriată pe Ditch Plains Road. Trecând pe lângă numărul 18, se uită lung, apoi își luă mâinile de pe coarnele bicicletei și trecu liniștit mai departe.
– Ia uite, mami, nu țin mâinile pe ghidon, spuse către cerul senin al după-amiezii.
Câțiva zeci de metri mai încolo, ajunse în fața motelului East Deck și-și parcă bicicleta în rândul pestriț aliniat la capătul plajei.
Apoi, cu un flacon de loțiune și ultima carte a lui Grisham într-o mână, și cu un prosop de plajă mare și galben atârnând pe umăr, se retrase spre casa din Ditch Plains, cu aerul lânced al unui nepăsător tânăr bogat în vacanță. După asta urmă șmecheria.
Ajuns la două case mai jos de locuința familiei Mullen, o tăie de-a lungul unui teren unde se construise o casă nouă cu fațada către plaja Ditch Plains. Dar imediat, ca și cum și-ar fi dat seama că uitase ceva, făcu brusc cale-întoarsă până la ușa din spate a familiei Mullen.
Scoase o lamă elastică de oțel din buzunarele adânci ale pantalonilor și încercă zăvorul. După două tentative eșuate de a produce acel clic care anunța deschiderea lacătului, realiză că afurisita de ușă nici măcar nu era încuiată.
„Ăsta-i un semn, gândi în timp ce intra. Nu fi prea provocator”.
În următoarea jumătate de oră își urmă propriul sfat, scotocind sertarele, dulapurile și rafturile de cărți. Însă nu găsi ce căuta. La fel se întâmplă și cu mica mansardă.
Începea să transpire. A naibii casă că nu avea aer condiționat. Căută îndărătul fiecărui tablou agățat pe perete și aruncă o privire printre discurile cu Beatles și Kingston Trio. Apoi se uită prin dulapuri, care erau înțesate cu amintiri despre Mullen.
„Unde dracu’ ai ascuns-o, Peter? E important, ticălos jalnic. Ar putea muri oameni – inclusiv prietenii tăi mușchetari. Chiar și deșteptu’ de frate-tău. Deci unde naiba este, javră moartă?”
După alte treizeci de minute, era într-o dispoziție atât de tulbure, încât aproape că îi părea rău văzând vechea mașină a lui Mack oprind în fața casei. În orice caz, dacă bătrânul dobitoc ar fi dat peste el în timp ce căuta, n-ar fi avut altă opțiune decât să-l omoare.
Poate că trebuia să-i facă felul oricum. Să dea prilej orașului să mai verse ceva lacrimi pentru familia Mullen, atât de vitregită de soartă. Dar nu, asta era pentru amatori. Deja făcuse destule pentru o singură zi.
Așteptă până auzi ușa de la garaj închizându-se, apoi se strecură afară prin spate și grăbi pasul spre plajă.
„Fir-ai tu al naibii, Peter. Unde dracu’ ai ascuns haleala, camarade?”
Cartea Casa de pe plajă poate fi achiziționată de la: