Întinsă pe canapeaua neagră din catifea, privind în tavanul alb și lucios, de culoarea laptelui, Felicia se simțea exact ca o bătrânică țintuită la pat. O dureau toate oasele de la atâta trândăvit, se simțea slăbită de la nemâncat și parcă paralizată din cauza nemișcării fizice. De prea multe zile nu mai ieșise din casă, în ultimul timp, nemaiavând chef de nimeni și de nimic…
Vara se instalase deja în București, iar razele soarelui străbăteau prin perdeaua subțire de la salonul său, mângâindu-i obrazul alb și neted. Era o femeie foarte frumoasă, chiar și cu noul său aspect de păpușă bolnavă. Părul negru ca abanosul, ochii verzi ca două smaralde și felul în care pășea îi dădeau un aer aristocratic. Înaltă și cu formele sale perfecte, mereu îi făcuse pe bărbați să întoarcă privirea după ea, chiar și la spitalul unde lucrase. Însă ea nu avusese ochi decât pentru Daniel, directorul spitalului și soțul ei iubit.
Mersese în acea clinică, cu câțiva ani în urmă, pentru a se angaja ca medic terapeut și fusese dragoste la prima vedere, pentru amândoi.
Se ridică în grabă de pe canapea și începu să se plimbe prin cameră, pentru că amintirile începuseră să o cuprindă din nou.
Acum era o altă persoană… Toate trăirile din ultimul an o schimbaseră foarte mult. Își luase un concediu foarte lung, pe baza unei boli pe care n-o avea, nu mai ținuse legătura cu nimeni și refuzase orice vizită posibilă. Doar mama sa mai venea din când în când, fiind foarte preocupată de starea ei.
Acum, se întreba totuși dacă n-ar fi fost cazul să mai iasă din casă, măcar pentru o scurtă plimbare prin parc. Exagerase cu sedentarismul și avea să aibă nevoie ea de medic terapeut, dacă avea să continue în acest mod. Ajunsese ca un urs în hibernare, doar că acum era în toiul verii. Deci nu mai avea nicio scuză, trebuia să-și facă puțin curaj și să iasă la lumina soarelui.
Soneria ușii de la intrare o trezi din gândurile sale.
Se îndreptă încet spre ușă, întrebându-se cine ar putea fi, pentru că nu mai primise nicio vizită de foarte mult timp. În afara mamei sale, bineînțeles, însă aceasta anunța de fiecare dată când venea, știind că de o bucată de vreme, Feliciei nu-i mai plăceau surprizele.
– Domnul Mihăescu? Ce surpriză… Ce vă aduce pe-aici?, întrebă Felicia, privindu-l uimită.
– Bună ziua, doamnă, pot să intru?, întrebă avocatul, văzând că Felicia rămăsese blocată, neinvitându-l înăuntru.
– Desigur, poftiți!, spuse ea îngândurată.
Domnul Mihăescu era avocatul soțului ei sau al fostului soț, nici ea nu mai știa cine era de fapt Daniel pentru ea.
Un bărbat de vârsta a doua, cu părul argintiu și ochii albaștri ca cerul, domnul Mihăescu fusese avocatul familiei Popescu încă de pe vremea când Daniel era doar un copil. Era un om corect, bun la suflet și săritor, fiind un punct de sprijin pentru Daniel chiar din adolescență, când acesta fusese pus la încercare de soarta nemiloasă și rea.
– Acest plic este de la domnul Popescu, spuse avocatul și-i înmână un plic alb, sigilat.
Felicia luă plicul în mână și se așeză pe scaun, gânditoare, privind când la plic, când la avocat. Își dădu seama de conținutul acestuia și totuși nu-l deschise, de teama adevărului crunt.
– Nu trebuie să-l deschideți acum, spuse avocatul, parcă citindu-i gândurile.
– Bine, vă mulțumesc frumos! Doriți o cafea?
– Nu, mulțumesc, trebuie să ajung imediat la birou, am un client care mă așteaptă, spuse avocatul, îndreptându-se deja către ieșire.
– Bine, la revedere atunci!, spuse Felicia, conducându-l îngândurată.
Avocatul îi mai aruncă o privire pătrunzătoare și plecă grăbit spre mașină. Sarcina fusese îndeplinită, fiind, însă, una neplăcută pentru toți cei implicați.
După ce închise ușa, Felicia se așeză din nou pe canapea, privind în gol spre fereastră. Dar de această dată gândul îi zbură în altă parte, mai exact la acea zi blestemată, ziua în care îl pierduse pe Daniel, soțul ei iubit.
Se întâmplase, mai exact, cu jumătate de an în urmă. Stătea pe aceeași canapea și privea pe fereastră, exact ca în acel moment, când Daniel intrase pe ușă, o luase în brațe, o sărutase ușor pe frunte și o privise în ochi, cu dragoste. Ea, ca de obicei, citise în privirea lui milă și se retrăsese imediat din brațele sale.
Nu vrusese niciodată mila nimănui, era foarte orgolioasă și încăpățânată de felul ei, și avea să piardă mult din această cauză.
„Felicia, tu mă mai iubești?” Aceste vorbe îi răsunau și astăzi în minte. Acum ar fi vrut să urle în gura mare că da, însă atunci nu schițase niciun gest, rămăsese tăcută, privind în gol. Iar el, ca orice bărbat, luase tăcerea ei ca
pe un răspuns negativ.
„Dar nu a fost un nu, cum de nu a înțeles acest lucru?”, spuse ea în șoaptă și începu să plângă. Cum de putuse să-l piardă atât de ușor și când se întâmplase acest lucru?
Avea și acum în fața sa imaginea cu el ieșind pe ușă, cu valizele în mână. Iar ea nu-i ceruse să rămână, nu schițase niciun gest, nu-i aruncase nici măcar o privire, poate-ar fi citit în ea dorința arzătoare de a nu o lăsa singură, de a nu o părăsi.
Cartea Felicia poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 25 septembrie 2020: Felicia – Alina Sfîrlea