Mi-amintesc că m-am trezit cândva după-amiază devreme. Am deschis ochii și am văzut deasupra mea cerul. Era albastru, ușor înnorat, era cald și mi-am dat seama imediat că era prea cald pentru luna aprilie. Ba puteai spune chiar că era caniculă. Era destul de liniște, deasupra mea nu se zăreau avioane inamice, nu se auzeau împușcături, nici bombardamente în apropiere și nici sirenele antiaerienelor. Am realizat imediat că nu era nici Cancelaria Reichului și nici Bunkerul Führerului. Mi-am întors capul și am observat că zăceam întins pe un maidan înconjurat de zidurile unor case, construite din țiglă, mâzgălite în parte de niște îngălați, așa că m-am enervat instantaneu și am decis spontan să-l chem la mine pe amiralul Dönitz. Inițial m-am gândit, așa ca prin vis, oare nu zace și Dönitz pe undeva pe aici, dar apoi a învins disciplina, logica, mi-am dat seama imediat de nefirescul situației. Nu obișnuiesc, de regulă, să dorm sub cerul liber.
Mai întâi m-am gândit: ce făcusem cu o seară înainte? Nu trebuia să-mi fac griji cu privire la consumul nemăsurat de alcool, că eu doar nu beau. Îmi amintesc că ședeam cu Eva pe o canapea, pe o plapumă. Mi-am amintit și că eu sau, mă rog, noi ședeam destul de lipsiți de griji, după știința mea decisesem să las o vreme deoparte afacerile statului, nu mai aveam planuri pentru seara aceea, să ieșim la cină sau la film ori altele asemenea nici nu intra în discuție, oferta de distracție din capitala Reichului era, la momentul respectiv, nu doar din pricina ordinului meu, îmbucurător de redusă. Nu puteam spune cu certitudine dacă Stalin va ajunge în zilele următoare în oraș, dar în acel moment al războiului acest lucru nu putea fi exclus. Dar ceea ce puteam afirma cu certitudine era că și aici ar fi căutat la fel de zadarnic ca la Stalingrad un cinematograf. Cred că apoi eu și Eva am mai povestit un pic, iar eu îi arătasem Evei pistolul meu, însă alte detalii nu îmi mai aminteam. Asta și pentru că mă durea capul. Cert: amintirea serii precedente nu mă ajuta prea mult.
M-am decis, așadar, să iau măsuri și să cercetez mai îndeaproape situația în care mă aflam. În viața mea am învățat să observ și să studiez lucrurile în cele mai mici detalii, detalii pe care unii le-ar considera neimportante și le-ar ignora. Eu, în schimb, datorită disciplinei mele de fier, exersate în ani, pot spune cu conștiința împăcată că în situații de criză îmi păstrez sângele rece, simțurile mi se ascut, devin mai calculat ca de obicei. Lucrez cu precizie, calm, ca o mașinărie. Adun metodic informațiile: zac întins pe jos. Mă uit în jur. Lângă mine se află gunoi, cresc bălării, tot felul de tulpini, icicolo câte o tufă, o margaretă sau o păpădie.
Aud voci, nu prea îndepărtate, niște strigăte, niște bufnituri, mă uit în direcția din care vin zgomotele, vin de la niște băieți care joacă fotbal. Nu mai sunt niște țânci, dar încă prea tineri pentru Volkssturm, sunt probabil membri ai Hitlerjugend, care evident în momentul acesta nu sunt de jurnă, inamicul pare să fi luat o pauză. O pasăre se mișcă în crengile copacului, ciripește, cântă. Pentru unii, asta ar fi doar un semn de bună-dispoziție, dar în această situație incertă, dependent de orice fel de informație oricât de minoră, un adevărat cunoscător al naturii și al luptei zilnice de supraviețuire poate deduce că nu există animale de pradă în jur. Chiar lângă capul meu este o baltă care pare în descreștere, probabil plouase cu ceva vreme în urmă, dar nu mai plouase de atunci. La marginea ei se află cascheta mea. Așa lucrează mintea mea ageră, așa lucra și în acest moment deosebit de enervant.
M-am ridicat în șezut. Am reușit să fac asta fără probleme, mi-am mișcat mâinile, picioarele, degetele, nu păream să fiu rănit în vreun fel, starea mea fizică era îmbucurătoare, eram probabil perfect sănătos, dacă făceam abstracție de durerea de cap, chiar și tremurul mâinii părea să fi dispărut. M-am studiat. Eram îmbrăcat, purtam uniformă, haina soldatului. Era cam murdară, chiar dacă nu foarte tare, așadar, nu fusesem îngropat în pământ. Aveam pe uniformă ceva pământ, dar și firimituri de biscuiți ori prăjituri. Materialul hainei mirosea puternic a benzină, poate neofalină, dar asta probabil pentru că Eva încercase să îmi curețe uniforma, dar cred că turnase cam multă neofalină, ai fi putut să crezi chiar că turnase o canistră întreagă peste mine. Eva nu era aici și nici cabinetul meu nu părea să fie prin preajmă. Tocmai mă scuturam cum puteam mai bine de mizeria de pe haină, de pe mâneci, când am auzit o voce.
– Hei, bătrâne! Trage și tu un șut!
– Ei, ce fel de tataie mai e și ăsta?
Probabil că lăsam impresia de neajutorare, cei trei Hitlerjungen observaseră foarte bine acest lucru. Terminaseră cu fotbalul și se apropiau respectuoși, ceea ce era de înțeles, căci a-l întâlni pe Führerul Reichului German pe un maidan folosit pentru sport și oțelire corporală, între margarete și păpădii, reprezenta chiar și pentru un tânăr imatur o schimbare neobișnuită a cursului zilei, astfel ceata de băieți, dornici să ajute, veneau cu pas iute de ogar. Tineretul este viitorul nostru!
Băieții se adunară în jurul meu, păstrând o oarecare distanță, mă studiară, apoi cel mai mare dintre ei, probabil conducătorul detașamentului, mi se adresă:
– Care-i treaba, moșule?
Cu toată îngrijorarea, nu am putut să nu observ lipsa Salutului German. Sigur, formula deosebit de lejeră de adresare, încurcarea termenilor de „moșule“ și „Führer“ se puteau datora surprizei de a mă întâlni și, într-o situație mai puțin derutantă, chiar ar fi provocat involuntar voioșie, așa cum sub focul nemilos din tranșee se fac cele mai bizare farse, însă, cu toate astea, în situații neobișnuite soldatul trebuie să facă dovada unor anumite automatisme, acesta este și rostul disciplinei militare – dacă lipsesc aceste automatisme, atunci toată armata nu mai face nici cât o ceapă degerată.
M-am ridicat în picioare, nu prea ușor, se pare că zăceam întins acolo deja de ceva vreme. Cu toate astea, mi-am netezit haina și m-am curățat cât de bine am putut pe pantaloni. Apoi mi-am dres glasul și l-am întrebat pe conducătorul detașamentului:
– Unde e Bormann?
– Cine mai e și ăsta?
Era de neconceput.
– Bormann! Martin!
– Nu cunosc.
– N-am auzit.
– Cum arată tipul?
– Ca un Reichsleiter, ce mama naibii!
Ceva nu era deloc în regulă aici. Mă aflam evident tot la Berlin, dar se pare că fusesem deposedat de întregul aparat guvernamental. Trebuia să mă întorc urgent în Bunkerul Führerului și era cât se poate de limpede că tinerii de față nu îmi puteau fi de prea mare folos în sensul acesta. Mai întâi, trebuia să aflu drumul. Maidanul ăsta pe care mă aflam ar fi putut fi oriunde în oraș. Dar nu trebuia decât să ies în stradă că în timpul acestui armistițiu, care dura, se pare, de ceva vreme, sigur erau destui trecători, oameni ai muncii sau birjari care să-mi indice drumul.
Probabil că nu păream suficient de neajutorat pentru tineretul hitlerist, băieții îmi dădeau impresia că ar fi dorit să-și reia jocul de fotbal, în orice caz cel mai mare se întoarse spre camarazii săi și astfel am reușit să-i citesc numele brodat de maică-sa pe tricoul extrem de colorat.
– Hitlerjunge Ronaldo! Care-i drumul spre stradă?
Reacția a fost cam slabă, trebuie să spun că, din păcate, trupa aproape că nu mi-a dat atenție, unul din cei doi mai mici arătă din mers spre un colț al terenului, unde, după o studiere mai atentă, am constatat că exista o deschidere. Mi-am făcut o notă mentală, ceva în sensul „Să-l demit pe Rust“ sau „Să-l elimin pe Rust“; individul era în funcție din 1933, iar în domeniul educației nu e loc pentru o astfel de neglijență nețărmurită. Cum ar putea un tânăr soldat să găsească drumul victoriei spre Moscova, spre inima bolșevismului, dacă nu își cunoaște nici măcar comandantul?!
Cartea Ia uite cine s-a întors poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,4 rating based on 38.457 ratings (all editions)
ISBN-10: 6066096389
ISBN-13: 9786066096386
Goodreads: 22379084
Author(s):Publisher: Rao
Published: 5//2014
E grotesc. E revoltător! Este romanul despre care discută toată lumea! Primăvara anului 2011. Adolf Hitler se trezeşte pe un teren viran din Berlin. Nu mai e război, partidul său naţional-socialist nu mai există, Goebbels cu atât mai puţin. E pace, iar Gröfaz (Grösster Führer aller Zeiten - cel mai mare conducător din toate timpurile) se trezeşte înconjurat de mii de străini şi guvernat de Angela Merkel. La 66 de ani de la moartea sa, Hitler ajunge în zilele noastre şi începe o nouă carieră, la care nu s-ar fi gândit nimeni nici într-o mie de ani. O carieră de televiziune. Acest nou Hitler nu e un personaj amuzant şi tocmai de asta reuşeşte să dezvăluie laturile întunecate şi absurde ale universului media. Un univers absolut realist: cinic, fixat pe ratinguri şi fără nici o urmă de speranţă dinaintea unui demagog atât de experimentat, nici măcar după ani de educaţie democratică. Persiflaj? Satiră? Comedie politică? Toate astea şi încă multe altele: romanul de debut al lui Timur Vermes este o capodoperă literară.
Fragmentul zilei – 27 octombrie 2020: Ia uite cine s-a întors – Timur Vermes
Alte titluri RAO.