De data asta, nu mai avea la ce să spere: era al treilea atac. Seară de seară, trecusem prin dreptul casei unde locuia (era în timpul vacanței) și cercetasem pătratul de geam luminat; și seară de seară îl găsisem luminat în același fel, slab și egal. Dac-ar fi murit, îmi spuneam, aș fi văzut reflectarea lumânărilor pe per delele întunecate, fiindcă știam că trebuiau așezate două lumânări la căpătâiul mortului. Îmi spusese adeseori: „N-o să mai fac mulți purici pe lume“, dar nu-i luasem niciodată vorbele în serios. Acum știam că erau adevărate. În fiecare seară, pe când îmi ridicam privirea spre fereastră, îmi șopteam cuvântul „paralizie“. Întotdeauna îmi sunase ciudat în urechi, aidoma cuvântului „gnomon“ din Euclid și a cuvântului „simonie“ din catehism. Însă acum îmi
făcea impresia unei creaturi malefice și păcătoase. Mă umplea de frică, și cu toate acestea abia așteptam să mă apropii și să-i văd lucrătura fatală.
Bătrânul Cotter stătea lângă foc și fuma când am coborât la cină. În timp ce mătușa îmi turna fiertura în farfurie cu polonicul, el a zis, de parc-ar fi revenit asupra unei observații făcute mai devreme:
– Nu, n-aș spune că era chiar… dar avea ceva ciudat… un aer nefiresc. Să vă spun ce cred…
A început să pufăie din pipă, cântărindu-și, fără îndoială, părerea în minte. Bătrân plicticos și nebun! Când l-am cunoscut, era destul de interesant, fiindcă vorbea despre decoctul de malț și despre țevile-serpentină; însă n-a trecut mult și m-am săturat de nesfârșitele lui povești distilerești.
– Am eu teoria mea, a spus el. Cred c-a fost unul dintre cazurile alea ciudate… Dar e greu de zis…
A reînceput să pufăie din pipă, fără să ne împărtășească teoria. Unchiul meu a văzut că mă holbam și mi-a zis:
– Ei bine, îmi pare rău că-ți dau vestea asta, dar bătrânul tău prieten s-a dus.
– Cine? am întrebat.
– Părintele Flynn.
– A murit?
– Așa ne-a spus domnul Cotter adineauri. Tocmai trecea prin dreptul casei.
Știam că eram sub observație, așa că mi-am văzut de mâncare, ca și cum vestea nu m-ar fi interesat. Unchiul meu i-a explicat bătrânului Cotter:
– Ăsta mic era prieten la toartă cu el. Moșul l-a-nvățat o groază de lucruri, să știi; și cică avea gânduri mari cu el.
– Dumnezeu să se-ndure de sufletul lui, a spus mătușa mea cu evlavie.
Bătrânul Cotter s-a uitat la mine o vreme. Simțeam că ochii lui mici, ca două mărgele negre, mă studiază, dar n-am vrut să-i dau satisfacție și să-mi ridic capul din farfurie. S-a întors la pipa lui și în cele din urmă a tras un scuipat grosolan pe grătarul căminului.
– Nu mi-ar plăcea ca micuții mei să aibă prea mult de-a face cu un om ca ăsta, a zis el.
– Ce vreți să spuneți, domnule Cotter? a întrebat mătușa mea.
– Vreau să spun că-i rău pentru copii, a zis bătrânul Cotter. Eu, unu’, așa socot: băieții trebuie să se joace cu alți băieți de vârsta lor, nu să se… Am dreptate, Jack?
– Și eu am același principiu, a spus unchiul meu. Să-nvețe să-și folosească pumnii. Cu asta-l tot pisez pe rozicrucianul ăsta mic: fă mișcare. Păi, când eram eu copil, în fiecare dimineață – iarnă, vară – făceam o baie rece. Asta mă ține sănătos acum. E foarte bine și frumos să-nveți, nimic de zis… Poate vrea dom nu’ Cotter o bucată din pulpa aia de oaie, a adăugat el pentru urechile mătușii mele.
– Nu, nu, pentru mine nu, a zis bătrânul Cotter.
Mătușa a adus platoul din cămară și l-a așezat pe masă.
– Dar de ce nu credeți că-i bine pentru copii, domnule Cotter? a întrebat ea.
– E rău, a zis bătrânul Cotter, din cauză că sunt foarte impresionabili. Când văd asemenea lucruri, cum să vă zic, au un efect…
Mi-am umplut gura cu fiertură, de teamă ca nu cumva să dau glas furiei. Dobitoc bătrân, plicticos și cu nasul roșu!
Când am adormit, era târziu. Deși mă supărasem pe bătrânul Cotter fiindcă mă considerase un copil, mi-am stors creierii ca să-i duc la capăt propozițiile neterminate. În bezna camerei, mi-am închipuit că vedeam din nou chipul cenușiu și greoi al paraliticului. Mi-am tras păturile peste cap și am încercat să mă gândesc la Crăciun. Însă chipul cenușiu a continuat să mă urmărească. A scos un murmur; iar eu am priceput că avea de făcut o mărturisire. Mi-am simțit sufletul întorcându-se pe un tărâm al plăcerilor și al lucrurilor rele; iar acolo i-am regăsit chipul așteptându-mă. A început să-mi facă mărturisiri cu un glas murmurat, iar eu m-am întrebat de ce zâmbea întruna și de ce i se umeziseră buzele de salivă. Dar pe urmă mi-am amintit că murise paralizat și am simțit că surâdeam și eu stins, ca și cum aș fi vrut să-l absolv de povara păcatului.
Cartea Oameni din Dublin poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 28 octombrie 2019: Oameni din Dublin – James Joyce