TATA ÎȘI FACE CRUCE ȘI ZICE: „AM AVUT NOROC.“
Tata îl visează adesea pe bunicu’, venind spre el prin ziduri. Câteodată apare pe neașteptate, și tata se sperie și se trezește, lac de sudoare. În asemenea zile, vin vești proaste, așa pretinde tata.
În asemenea zile, scrisorile rămân pe hol și el le privește doar de la distanță. O zi mai târziu, cu sau fără bunicu’, ele sunt deschise, ca și cum veștile ar fi altele decât cu o zi înainte. Tata are năravul superstițiilor. Când vorbește așa, în el reînvie fiul de țăran și, odată cu fiul de țăran, și ceilalți săteni, vii și morți, câmpia întinsă, uscată a Dunării, turmele de animale și soarele copilăriei lui. Dar, înainte de toate, reînvie și superstițiile și, împreună cu ele, cârduri întregi de vampiri, vrăjitoare, spirite, strigoi. „După apusul soarelui, nu mai era suflet de creștin pe afară“, povestește el. „Vremea vampirilor. Toți prin case și Dracula pe drum.“ Tata exagerează uneori.
Dracula era unul cu dinți lungi, care băga spaima în trupeșele femei victoriene. A părăsit Transilvania când a început să se plictisească prea tare acolo. Dracula a fost primul emigrant din țara mea. În 1982 am urmat noi, tata, mama și cu mine, dar nicio teamă, nu suntem urmașii lui direcți.
„Am avut noroc“, zice tata și răsuflă zgomotos ca să‐și arate ușurarea. „Am prins ultimul tren“, comentează mama și pare melancolică. După ce și‐a făcut cruce, tata dă drumul la radio. Radio Europa Liberă. De optsprezece ani același post, zi de zi, la ora 18. Tata își ascultă țara. Când vin în vizită, ascult și eu. Atunci sunt iarăși mic, foarte mic și mă văd acasă, cu el. Acasă, pe strada cu gară, unde trenurile erau încă trenuri adevărate, cu locomotive fumegânde, cu zgomote stridente și așa mai departe. Un loc unde n‐aveai nici un motiv să fii nostalgic, fiindcă nostalgia nu făcea
parte din plan, pur și simplu. Ea este prețul care se adaugă abia atunci când te stabilești undeva. În Elveția, de exemplu.
Când ascultăm radio – tata și cu mine –, ne strălucesc ochii și facem cu rândul „Șșt! șșt!“, când celălalt vorbește prea tare. Tata comentează cel mai bine, el cunoaște vocile de la radio, chiar și cu nume. El cunoaște situația. Pentru că îmi place să‐l ascult, îi pun întrebări. Îi place să dea răspunsuri și face din ele adevărate povești. De la tata am moștenit născocitul poveștilor. De la mama, gravitatea. Dar nu prea multă, doar atât cât să rămân cu picioarele pe pământ. E nevoie de așa ceva, dacă nu vrei să urci în aer, ca un balon meteorologic, și să zbori spre casă, împreună cu toate vocile de la radio.
ÎNTR‐O DIMINEAȚĂ DE AUGUST, ÎN 1982, TOATE au devenit altfel decât înainte. Când m‐am trezit, în casă nu era nimic schimbat. Era mai multă ordine ca de obicei, fiindcă mama se străduise peste măsură – nu voia ca, după plecarea noastră, s‐o considere oamenii o gospodină nepricepută. Tata zisese că toată munca ei era degeaba. Până s‐ar fi văzut că nu ne mai întoarcem, praful s‐ar fi pus la loc, de multă vreme. Mama nu s‐a lăsat descurajată, așa că ne‐am trăit ultima zi acasă ca într‐un muzeu. Numai din dulapuri lipseau deja hainele și peste tot erau bilețele albe cu numele celor care aveau de primit lucrurile noastre. „Așa ajunge peste tot câte ceva de la noi“, mi‐am zis.
Dacă îmi dădeam silința, nu vedeam biletele. Numai să nu te uiți la ele, să te duci la baie – spațiu fără bilete – să te speli, să te îmbraci și să pleci. Am luat micul dejun în grabă, apoi mama a curățat masa din bucătărie, a spălat și șters vasele și le‐a pus înapoi în dulap. Tata a verificat ferestrele, robinetele, aragazul, apoi a ieșit ultimul din locuință, a încuiat ușa de două ori, a intrat și el în lift și așa am coborât, tăcând, opt etaje. Mai târziu, toate au fost împărțite după dorința noastră. Însă în închipuirea mea, toate sunt și azi la locul lor, purtând bilețele albe. Nici măcar praful nu s‐a așezat. E liniște și umbră.
Nu‐mi mai aduc aminte dacă regretam plecarea noastră sau dacă mi‐o doream. Dacă îmi era teamă. Dacă fusese alegerea mea. Era o înșiruire de momente, nimic mai mult, iar memoria nu mă ajută. Poate că a fost și oarecum palpitant. Un mic secundant. Eu.
ELVEȚIA NE‐A VENIT CA UN CÂȘTIG LA LOTERIE. Tata avea un fler deosebit. În fața unui hotel modest din Zürich, după mai multe zile de condus prin Europa și gata să ne continuăm călătoria, tata a cerut sfatul unui domn elegant de pe stradă. Treizeci de secunde de inspirație au fost de‐ajuns ca să alunge deznădejdea. A fost ca la fotbal, când un gol marcat în minutul 90 e decisiv. Nu știm dacă domnul cel elegant a fost Dumnezeu. Singurul lucru pe care ni‐l amintim e că avea o limuzină închisă la culoare.
Ca să lămurim lucrurile: am rămas în locul acela pentru că cineva – Dumnezeu, de exemplu – ne‐a scris pe o hârtie numele unei persoane care ne‐a ajutat mai departe. În numai câteva secunde totul era decis. Ani în șir îți faci planuri și, cu toate astea, esențialul se petrece fulgerător. Ar fi putut să fie și Patagonia. Dar suntem și azi foarte bucuroși că a fost Elveția. „În buricul pământului, băiete“, spune tata, „buricul pământului. Uite că am avut noroc.“ Patrie de loterie. Nu îndrăzniserăm nici să gândim că ar putea fi Elveția. Ea fusese mai curând o jucărie a fanteziei noastre. Într‐o bună zi te afli acolo, îl întâlnești pe Dumnezeu, probabil, și optsprezece ani mai târziu te miri că a trecut atât de mult timp.
Cartea În buricul pământului poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,9 rating based on 42 ratings (all editions)
ISBN-10:
ISBN-13: 9789735066079
Goodreads: 48899098
Author(s):Publisher: Editura Humanitas
Published: //2019
Rutina și confortul de pe o insulă turistică din nord sunt tulburate de ivirea la orizont a unei flote misterioase. Pe un sector de frontieră, o întâlnire tensionată se încheie cu un schimb neașteptat. Un client își depozitează mobilierul vechi, din perioada sovietică, în holul unui hotel de lux din Elveția. De la proza autobiografică În buricul pământului până la destinele paralele care se intersectează în preziua unui 11 septembrie, Cătălin Dorian Florescu explorează, pe parcursul a nouă povestiri memorabile, feluritele chipuri ale dezrădăcinării și dislocării. Aflate în cumpănă, personajele din centrul tuturor acestor istorii ilustrează, deopotrivă, rezistența în fața adversităților, fie ele exterioare sau lăuntrice. Povestirea intitulată Eu trebuie Germania din acest volum a fost distinsă, în noiembrie 2019, cu premiul întîi la Concursul Internațional de Literatură „Frontiere/Grenzen“, adresat scriitorilor din spațiul Alpilor.
„Povestirile din acest volum se pot citi independent una de cealaltă, dar și cât se poate de cursiv, grație scriiturii limpezi și talentului aparte al lui C.D. Florescu. Cei care i-au citit romanele sunt familiarizați deja cu abilitatea lui de a spune povești memorabile, care se întind de-a lungul a întregi generații, continente și secole. Personaje și istorii care la prima vedere nu par să aibă nimic în comun sunt conectate și împletite de povestitor cu formidabilă măiestrie. Florescu dovedește cu această carte că stăpânește la perfecţie tehnica prozei scurte. Cititorului i se oferă astfel o lectură agreabilă, care îl va răsplăti pe deplin.“ – Literarische Monat
Fragmentul zilei – 29 decembrie 2019: În buricul pământului – Cătălin Dorian Florescu