Fragmentul zilei – 29 noiembrie 2017: Apocalipsa – Chuck Palahniuk

Astea toate fuseseră gândurile maică-mii și ale lui buni, când erau de vârsta mea. M-am uitat la buni la fel de atentă cum mă uitam în oglindă. Pentru că acolo era nasul meu, viitorul meu nas. Coapsele ei erau ale mele. Felul cum își apleca umerii în față când mergea era felul cum aveam să merg și eu într-o zi. Până și tusea ei, aspră și neîntreruptă, urma să fie o parte a moștenirii mele. Petele de ficat de pe mâinile ei aveau să presare cândva și mâinile mele. Părea un lucru imposibil: să îmbătrânești. Mă speriau toate chestiile pe care trebuia să le fac ca să am riduri.

Buni nu m-a întrebat niciodată despre borcanul cu ceai care lipsea. Nu părea să-și dea seama că purtam a doua cea mai bună pereche de ochelari pe care-o aveam. Și că, dacă înainte nu mâncasem nimic, acum înfulecam totul. În Toulouse, bucătarii zic că prima clătită e întotdeauna pour le chat. Pentru pisică. Prima clătită e întotdeauna plină de defecte, arsă sau ruptă, așa că i-o dau pisicii. M-am decis cumva că puteam face același lucru cu defectele lui buni. Cu cât gătea și cocea mai mult, cu atât mâncam mai mult. Puteam să-i iert păcatele mâncându-le. Și, dacă nu să le iert, măcar puteam să le car în jurul șoldurilor, ca pe propria povară.

Cu fiecare îmbucătură îmi înghițeam frica și îmbătrâneam. Și mă îngrășam. În fiecare îmbucătură îmi înghițeam vina groaznică.

Cartea cu Beagle-ul mă învățase despre ouăle de țestoasă, dar cartea cu Biblia mă învăța despre Iisus Cristos și Iisus părea să fie cel mai bun aliat pe care puteam să-l am în lupta cu părinții mei făcători-de-bine. Ce vară fusese aia. Mă făcusem cât un butoi… cât o buturugă… groaznică, de fapt. Începuse să-mi placă cititul. Și omorâsem un om. Îmi omorâsem bunicul. Și învățasem ce înseamnă discreția.

Da, poate c-aveam unșpe ani și eram în secret o ucigașă de bunici, o snoabă pasiv-agresivă care ura nordul, dar am învățat ce-nseamnă discreția. În vara aia am învățat să fiu discretă și rezervată și răbdătoare: calități pe care părinții mei cândva-hipioți, cândva-punkiști, cândva-orice n-o să le aibă niciodată.

De Halloween n-am zis nimic când am văzut-o pe buni strecurându-se pe lângă mine pe vârfuri. Mă prefăceam că trag un pui de somn pe canapeaua din salon, când ea s-a strecurat până în bibliotecă și din zidul de cărți a scos una pe care n-o observasem niciodată. Ascunzând cartea în sort, buni Minnie a dus-o în camera unde-mi făcea bagajul.

Dând dovadă de un autocontrol ieșit din comun, n-am mâncat coșulețul de pop-corn cu caramel portocaliu pe care îl pregătiserăm pentru musafirii din noaptea asta.

Când nu se uita, am tras cu ochiul în geamantan. Cartea era îngropată sub puloverele mele bine împăturite. Persuasiune de Jane Austen. O care pe care urma s-o ador pentru tot restul scurtei mele vieți.

Când soarele a apus peste nordul plictisitor, un pâlc de monstruleți a început să mișune prin întuneric. Au apărut scheletele. Au apărut fantomele. Veneau de peste tot, cărând fețe de pernă și pungi de hârtie. Parcă se materializau din tenebre, cu fețele murdare de noroi de cimitir și cu hainele lor rupte. Cu mâinile pătate de sânge, zombii și vârcolacii ăștia se împleticeau către pragul casei, unde-i așteptam buni și cu mine.

Cadavrele astea poticnite, șovăitoare urlau: „Ne dați ori nu ne dați!”, iar buni le dădea pop-corn în formă de dovleac dintr-un coș de nuiele pe care-l ținea cu amândouă mâinile. După aia a urmat un chihăit și, la mai puțin de doi aligatori distanță, altul. Mi-a pus coșul în brațe și și-a acoperit fața cu șorțul. În timp ce monstruleții scotoceau prin coș, ea s-a întors în salon și s-a așezat pe canapea, chinuindu-se să respire. Coșul din mâinile mele era din ce în ce mai ușor.

În primul val de spirite era un înger blond, un băiat a cărui față liniștită era la fel de netedă ca pâinea scoasă din cuptor. O brioșă puțin pistruiată. aura lui subțire de păr blond strălucea gălbuie, ca untul topindu-i-se pe frunte. Avea niște aripi false, legate de spinare cu un ghem întreg de sfoară aspră, dar pe cartonul alb al aripilor, penele uni gâște de fermă aborigene erau lipite cu migală. În mâinile de heruvim căra o liră primitivă, cu trei coarde, și zdrăngănea din ea, cântând:

 – Ne dați ori nu ne dați, domnișoară Madison.

Căra o față de pernă ce dădea pe dinafară de batoane roșii de lemn-dulce și ursuleți din jeleu.

 – Te-a ajutat Cartea Sfântă la vremuri de restriște?

În fața mea pe verandă stătea băiatul zdrențăros pe care-l întâlnisem la înmormântarea bunicuțului. Varianta nordică a lui David Copperfield. Ca și înainte, mi-am simțit carnea cum strigă după a lui. În clipa aia, în ultima noapte încasa lui buni, simțeam nevoia să-mi lipesc trupul de unșpe ani de al lui, dar mi-am înăbușit impulsul carnal zicându-i:

 – Pop-corn cu caramel? Ca bonul, i-am șoptit: E plin de Xanax. Părea confuz așa că am adăugat: E un medicament, nu un rege din Vechiul Testament. Serioasă, am zis: Nu te juca cu mașinăriile de la fermă când ești sub influența pop-cornului cu caramel.

Băiatul meu de la țară a luat câțiva dovleci. Mușcând lacom din Xanaxul dulce, s-a oprit puțin să mă-ntrebe cum fusese vara mea. Am vorbit despre cartea cu Biblia. În sfârșit mi-a zis noapte bună și a plecat.

 


Cartea Apocalipsa poate fi achiziționată de la: