Inscripţia de mai sus se afla pe uşa de sticlă a unei prăvălioare, dar fireşte că arăta aşa numai când priveai din interiorul încăperii cam întunecoase prin geam afară, spre stradă.
Era o dimineaţă de noiembrie rece şi cenuşie şi ploua cu găleata. Picăturile se prelingeau pe fereastră şi peste literele întortocheate. Tot ce se putea zări prin geam era doar un zid pătat de ploaie pe partea opusă a străzii.
Dintr-o dată uşa fu deschisă atât de violent, că micuţul ciorchine de clopoţei de alamă atârnat deasupra ei se porni să sune cu zgomot şi nu se mai linişti multă vreme.
Făptaşul zarvei era un băieţel gras, de vreo zece sau unsprezece ani. Părul castaniu-închis îi atârna ud peste faţă, haina îi era leoarcă de ploaie şi picura, iar peste umăr purta un ghiozdan prins de o curea. Băieţelul era cam palid şi gâfâia, dar, spre deosebire de graba de care dăduse dovadă până atunci, rămase acum încremenit în pragul uşii deschise.
În faţa lui se afla o încăpere lungă şi îngustă, ce se pierdea spre fund în semiîntuneric. De-a lungul pereţilor până sus la tavan erau rafturi înţesate cu cărţi de toate mărimile şi de toate formele. Pe podea se îngrămădeau maldăre de tomuri uriaşe, iar pe câteva mese se înălţau stive de cărţi mai mici, legate în piele şi cu cotorul auriu. Din spatele unui zid de cărţi înalt cât un stat de om, în celălalt capăt al încăperii, se zărea lumina unei lămpi. Iar printre razele ei se ridica din când în când câte un rotocol de fum, se dilata şi apoi se topea mai sus în întuneric. Semăna cu semnalele prin care indienii îşi transmiteu veştile de pe un munte pe altul. Era limpede că acolo şedea cineva, şi într-adevăr băiatul auzi acum un glas spunându-i destul de răstit de după zidul de cărţi:
– N-aveţi decât să vă miraţi stând înăuntru sau afară, dar închideţi uşa. Trage.
Băiatul ascultă şi închise uşa încetişor. Apoi se apropie de zidul de cărţi şi privi cu băgare de seamă în spatele lui. Într-un fotoliu înalt din piele roasă şedea un bărbat îndesat şi greoi. Era îmbrăcat în haine negre mototolite, uzate şi parcă prăfuite. Avea o chelie mare şi doar peste urechi i se zbârlea câte un smoc de peri albi. Faţa îi era roşie şi-ţi amintea de un buldog rău. Pe nasul borcănat purta ochelari mici cu ramă de aur. Omul mai fuma şi o lulea curbată, care-i atârna din colţul gurii, astfel că toată gura i se strâmbase într-o parte. Pe genunchi ţinea o carte pe care probabil tocmai o citea, căci, închizând-o, îşi lăsase arătătorul gros al mâinii stângi între paginile ei oarecum în chip de semn de carte.
Acum îşi scoase ochelarii cu dreapta şi îl examină pe băieţelul gras care stătea în faţa lui cu hainele picurând; uitându-se la el, îşi miji ochii, ceea ce îl făcea să semene şi mai tare cu un câine ce vrea să muşte. Apoi mormăi:
– Ce mai flecuşteţ!
Pe urmă deschise din nou cartea şi continuă să citească.
Băiatul nu prea ştia ce să facă, de aceea rămase pe loc şi-l privi cu ochi mari pe bărbat. În sfârşit, acesta închise iar cartea ca mai înainte, lăsând degetul între pagini şi mârâi:
– Ascultă, băiete, eu nu pot să sufăr copiii. E drept că în ziua de azi toată lumea face mare caz de voi dar eu nu! Nu sunt absolut deloc un prieten al copiilor. Pentru mine copiii nu sunt nimic altceva decât nişte prostovani gălăgioşi, nişte nesuferiţi care strică totul, murdăresc cărţile cu dulceaţă şi le rup paginile, şi nu se sinchisesc defel că cei mari ar putea să aibă şi ei grijile şi necazurile lor. Ţi-o spun numai ca să ştii de la bun început la ce să te-aştepţi. Şi să mai ştii că la mine nu există cărţi pentru copii, iar alte cărţi nu-ţi vând. Asta e, şi sper că ne-am înţeles!
Spusese toate acestea fără să scoată luleaua din gură. Apoi deschise din nou cartea şi continuă să citească.
Băiatul înclină din cap în tăcere şi dădu să plece, dar pe undeva i se părea că nu putea accepta fără replică această cuvântare, aşa că se mai întoarse o dată şi spuse încet:
– Dar nu sunt chiar toţi aşa.
Omul îşi ridică încet privirile şi îşi scoase din nou ochelarii.
– Tot mai eşti aici? Ia spune-mi, ce-ar trebui să fac ca să scap de unul ca tine? Ce lucru atât de important mai aveai de spus?
– Nimic important, răspunse băiatul încă şi mai încet. Voiam doar… nu toţi copiii sunt aşa cum aţi spus.
– Vasăzică, aşa! Prefăcându-se mirat, bărbatul îşi ridică sprâncenele: Probabil că tu însuţi eşti marea excepţie, nu?
Grăsuţul nu mai ştiu ce să răspundă. Doar ridică uşor din umeri şi se întoarse din nou, dând să plece.
– Dar unde-i buna-cuviinţă? mai auzi în spatele său vocea morocănoasă. N-ai nici un pic de bună-cuviinţă, căci altfel s-ar fi cuvenit să te recomanzi cel puţin…
– Mă numesc Bastian, spuse băiatul. Bastian Balthasar Bux.
– Un nume cam curios, mârâi bărbatul, cu aceşti trei de B. În sfârşit, tu n-ai nici o vină, nu ţi-ai dat tu numele. Eu mă numesc Karl Konrad Koreander.
Cartea Povestea fără sfârșit poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,2 rating based on 201.541 ratings (all editions)
ISBN-10:
ISBN-13: 9786067886665
Goodreads: 50012822
Author(s):Publisher: Arthur
Published: 11//2019
„Există oameni care nu sunt niciodată în stare să ajungă în Fantázia, spuse domnul Koreander, și mai există oameni care sunt în stare, dar rămân acolo pentru totdeauna. Și mai există câțiva care se duc în Fantázia și se întorc înapoi. Așa ca tine, Bastian. Iar aceștia vindecă ambele lumi.“
Când Bastian descoperă într-un anticariat o misterioasă carte legată în mătase arămie, nici prin gând nu-i trece că o să-i fie încredințată o misiune importantă. E nevoit să pătrundă cumva în carte și să salveze Fantázia, un tărâm al imaginației în care orice este posibil, și în care te poți și pierde. Viața Crăiesei Copile stă în mâinile sale și e hotărât să riște totul pentru a o salva.
Adevărata încercare pe care Bastian e nevoit să o depășească nu este pătrunderea în Fantázia și salvarea ei, ci descoperirea căii prin care se poate întoarce în lumea reală. Iar părăsirea unui tărâm fără hotare se dovedește cu atât mai grea.
Scriind o poveste în poveste ce se autogenerează la infinit, Michael Ende le demonstrează cititorilor săi că nimic nu se sfârșește cu adevărat, ci doar se preschimbă, și că, în final, cheia ce deschide poarta tuturor posibilităților stă în puterea de a afla cine ești cu adevărat.
Fragmentul zilei – 3 ianuarie 2020: Povestea fără sfârșit – Michael Ende