Monstrul stătea la nici o limbă distanță, cu ochii ațintiți asupra gâtlejurilor noastre și creierul veștejit plin de fantezii ucigașe. Aerul era îmbâcsit de pofta pe care o simțea pentru noi. Sufletele-pustii se nasc tânjind după sufletele deosebiților, iar noi eram înșirați în fața lui ca un bufet suedez: Addison, numai bun cât să-l înghiți odată, stătea pregătit la picioarele mele, ținea coada ridicată, semn că urmărea cu atenție ce se petrecea; Emma, ancorată lângă mine, era încă prea amețită de la impact ca să poată ațâța o flacără mai mare decât cea a unui chibrit; toți trei stăteam cu spatele sprijinit de cabina telefonică avariată. Dincolo de cerul nostru fioros, stația de metrou părea un club de noapte bombardat. Aburul țâșnea șuierând din conductele sparte, ca o cortină fantomatică. Monitoare făcute țăndări atârnau din tavan cu gâturile frânte. O mare de cioburi se întindea până la șine, strălucind isteric în luminile roșii care se aprindeau în caz de pericol, semănând cu un glob de discotecă supradimensionat. Eram prinși ca într-o cușcă, cu un perete într-o parte și o mare de cioburi care ne-ar fi ajuns până la glezne de cealaltă parte, la doi pași de o făptură căreia instinctul îi dicta un singur lucru: să ne facă bucăți. Și totuși, nu dădea semne că ar vrea să reducă distanța dintre noi. Părea că prinsese rădăcini, clătinându-se ca un bețiv sau un somnambul, cu țeasta lui de mort moleșit și limbile lui ca un cuib de șerpi încolăciți pe care reușisem să-i hipnotizez.
Eu. Eu făcusem asta. Jacob Portman, un neica-nimeni din Florida. această oroare plămădită din întuneric și coșmaruri culese de la copiii adormiți nu ne omora tocmai pentru că eu i-am ordonat să n-o facă. I-am spus în termeni cât se poate de univoci să-și desprindă tentaculele de pe gâtul meu. „Cară-te!”, i-am spus. „Stai”, i-am spus, într-o limbă a cărei sunete nu credeam că pot fi pronunțate de gura umană – dar, în mod miraculos, monstrul s-a oprit, înfruntându-mă cu privirea, în timp ce corpul lui se supunea poruncii. Cumva reușisem să îmblânzesc coșmarul ăsta printr-un farmec. Dar monștrii care dorm se pot trezi și farmecele își pot pierde puterea, mai ales cele accidentale, și sub masca lui adormită, îl simțeam cum fierbe în clocot.
Addison îmi atinse gamba cu botul.
– O să vină mai mulți strigoi. Crezi că bestia asta ne va da voie să trecem?
– Mai spune-i ceva, mi-a zis Emma cu o voce somnoroasă și amețită. Spune-i să se care naibii.
Încercam să-mi găsesc cuvintele, dar deveniseră încețoșate.
– Nu știu cum s-o fac.
– Acum un minut știai, a spus Addison. Părea că ai un demon în tine.
Acum un minut, înainte să-mi dau seama că puteam s-o fac, cuvintele alea îmi stăteau pe vârful limbii, așteptând parcă să le rostesc. Acum că voiam să le folosesc din nou, aveam sentimentul că pescuiesc cu mâinile goale. De fiecare dată când era gata să prind unul, îmi scăpa din strânsoare.
– Dispari! am țipat.
Dar cuvintele mi-au venit în graiul uman. Sufletul-pustiu a rămas neclintit. Mi-am încordat spatele, m-am uitat drept în ochii lui negri ca cerneala și am încercat din nou.
– Pleacă de aici! Lasă-ne în pace!
Iarăși limbaj uman. Sufletul-pustiu și-a înclinat capul ca un câine curios, dar în rest, a rămas neclintit ca o statuie.
– A plecat? a întrebat Addison.
Ceilalți nu-și dădeau seama; doar eu îl puteam vedea.
– E tot aici, le-am spus. Nu înțeleg ce se întâmplă.
Mă simțeam ridicol și dezumflat. Oare talentul meu dispăruse deja?
– Nu-i nimic, m-a consolat Emma. Oricum nu te poți înțelege cu un suflet-pustiu.
A întins mâna și a încercat să aprindă o flacără, dar focul s-a stins cu un fâsâit. Efortul părea că o secătuiește. Am strâns-o mai tare de mijloc ca să nu se prăbușească.
– Păstrează-ți forțele, chibrițel, i-a spus Addison. Sunt sigur că o să avem nevoie de tine.
– Mă voi lupta cu el cu mâinile goale, dacă va fi nevoie, a spus Emma. Important e să-i găsim pe ceilalți înainte să fie prea târziu.
Ceilalți. Închideam ochii și-i vedeam, imaginea lor destrămându-se pe șine: costumul elegant al lui Horace se șifonase; Hugh profitase de haosul din jurul lor ca să scoată pantofii de plumb ai lui Olive și s-o elibereze; dar fetița fu prinsă de călcâi și trasă în jos înainte să dispară. Toți plângeau în hohote de frică, aruncați în tren sub amenințarea armei, și dispăruseră. Dispăruți cu ymbryna pentru care ne-am riscat viețile ca s-o găsim, gonind prin mațele Londrei spre o soartă mai cumplită decât moartea. „E prea târziu”, mi-am spus. A fost deja prea târziu din clipa în care soldații lui Caul au năvălit în ascunzișul înghețat al lui Miss Wren. A fost deja prea târziu încă din noaptea în care le-am confundat pe fratele ticălos al lui Miss Peregrine cu ymbryna noastră iubită. Dar mi-am jurat că o să-i găsim pe ymbryna noastră și pe prietenii noștri, indiferent de riscuri, chiar dacă ar fi însemnat să le recuperăm doar cadavrele – chiar dacă asta însemna să adăugăm și leșurile noastre la morman.
Cartea Biblioteca sufletelor poate fi achiziționată de la: